Loredana Kaschovits este antreprenoare și creatoare a brandului de cosmetice naturale, Luthelo. Dar și supraviețuitoare a violenței domestice, o femeie care a învățat că, mai departe de frică, există o viață nouă și frumoasă. Despre lecțiile pe care ea le-a învățat și despre cum alte femei, azi în situația ei, își pot schimba în bine viața, Loredana vorbește pe platforma sieureusesc.ro.
În interviul care urmează veți putea afla povestea de viață a unei femei care a știut mereu că merită mai mult și care a crezut în ea atunci când nimeni în jur nu a făcut-o. Nu i-a fost ușor, însă de dragul unui viitor luminos și liniștit și pentru copiii ei, a făcut, într-o zi, cel mai important salt în necunoscut, cel care i-a salvat viața.
Propriile experiențe de viață pot deveni pietre de moară sau prilejuri pentru un nou început. Tu ai ales să transformi experiențele tale de viață în forță mobilizatoare. Cum ai găsit această forță în tine?
Ca să nu răspund cu un clișeu legat de faptul că fiecare femeie are în ea forța asta – lucru care de altfel e adevărat – îți răspund sincer și scurt: habar nu am! Vine ea singură când e nevoie.
S-ar putea spune că un singur context nefericit din viața ta a dat naștere la mai multe oportunități: ai creat propriul brand de cosmetice naturale Luthelo și ai plecat, cu doi copii, de lângă un soț abuziv. Ce a însemnat, de fapt, acest context nefericit pentru viața ta, privindu-l în retrospectivă?
Poate că sună ciudat, dar sunt recunoscătoare azi pentru tot ce am trăit. În loc să spun: „de ce tocmai mie?”, am ajuns să spun „de ce nu mie”? Au fost multe dăți în care am privit spre cer și am cerut putere. Mi-a luat mult timp până mi-am dat seama că am primit toate aceste încercări – „contexte nefericite”, cum le numești tu – pentru a înțelege cât sunt de puternică.
Cum ai ajuns să creezi propriul brand de cosmetice Luthelo și cum ai știut ce trebuie să faci ca să creezi un produs potrivit pentru problema cu care unul dintre copiii tăi se confrunta la acel moment?
Nu mi-am propus să creez un brand și nu știam să fac cosmetice. Fiul meu avea dermatită atopică și aveam nevoie de un detergent 100% natural pentru el. Detergenții ecologici și hipoalergenici erau foarte scumpi – abia intraseră pe piață și prețurile erau astronomice – așa că m-am apucat să fac singură un detergent natural. Am început de la zero, iar procesul a fost atât de fascinant pentru mine încât la foarte puțină vreme m-am apucat să învăț cum pot face un săpun pentru îngrijirea pielii. Lucram noaptea. Era liniște și nu-i expuneam pe copii la nici un pericol – foloseam, totuși, hidroxid de sodiu. Făceam ceva util și valoros – tocmai eu, cea căreia i se spunea că nu e-n stare de nimic, reușeam să-i ameliorez dermatita fiului meu.
De la un singur produs pentru o problemă specifică ai ajuns la o gamă întreagă de produse. Cum ai ajuns să le creezi și care ai spune că sunt 3 dintre cele mai necesare produse făcute de tine care ar putea schimba viața oricui în bine?
Am răspuns pur și simplu nevoilor noastre de atunci – ale mele și ale copiilor. Nu mă gândeam la o afacere. Stăteam deja de câțiva ani la țară și resimțeam acut lipsa socializării de calitate, iar manufactura cosmeticelor naturale rupea rutina și plictiseala. Lumea zice că atunci când ai copilași, nu ai timp să te plictisești. Ei bine, când faci același lucru la nesfârșit, te mai și saturi.
Dacă ar fi să aleg trei produse, aș spune: săpunul pentru igiena intimă cu un nume foarte haios, Păsărica Fericită, crema de mâini Midori și deodorantul cremă fără aluminiu.
De fapt, ce numim un produs cosmetic ca fiind natural și de ce sunt ele mai recomandate, în ce fel sunt ele mai prietenoase cu pielea noastră?
Pielea este cel mai mare organ al nostru. Ea se hrănește cu tot ce-i oferim: absoarbe și ingredientele naturale, dar și chimicalele. Sunt studii întregi despre cât de păguboase sunt chimicalele din cosmetice. Înainte de nașterea fiului meu, baia mea era ticsită de tot felul de produse aromate și colorate. Înainte nu simțeam nici un disconfort când le foloseam – acum mă iau de cap mirosurile sintetice, iar pielea mi se usucă și mă mănâncă efectiv dacă folosesc cosmetice cu chimicale. Ca să ajungi să înțelegi asta nu ai nevoie de studii – propria experiență e cel mai bun argument.
Cum au fost primite de oameni produsele tale și ce crezi că le-a făcut să fie apreciate? Nu pot să nu mă gândesc la numele lor, de exemplu. Vorbește-mi, te rog, despre cele mai amuzante dintre ele și cum ți-a venit ideea lor.
Cred că a fost inițial curiozitate – oamenii care voiau să cumpere, sau măcar să încerce produsele mele, m-au căutat după ce am început să scriu pe blogul personal despre ce făceam. Am fost încă de la început atentă la alegerea ingredientelor, la calitatea lor și la crearea unui echilibru între indicii specifici, pentru a da valoare cosmeticelor mele.
Pentru mine a fost important să le dau nume tuturor produselor. Le-am tratat ca pe niște ființe. Cosmeticele mele sunt mult mai mult decât un amestec de ingrediente. E un pic din energia mea în fiecare dintre ele. A mea și a copiilor mei. Așa că toată povestea am numit-o Luthelo – prima silabă a numelui meu și a copiilor.
Unul dintre numele pe care oamenii le consideră amuzante e cel al săpunului pentru igiena intimă – Păsărica Fericită! Nu m-am gândit niciodată că voi deveni cunoscută atunci când l-am ales; a fost doar amuzament. La un moment dat am vrut să-l schimb, însă clienții pe care i-am consultat, m-au amenințat cu boicotul. Nu-mi permiteam să pierd nici o comandă, așa că am renunțat.
Celelalte nume sunt fie destinații unde am călătorit până acum doar cu gândul – Goa, Jamaica, Sicilia -, fie nume ale persoanelor care m-au ajutat (Eli – contabila mea), fie propuneri ale clienților și prietenilor (Meca – mentă și cafea, Dreamcatcher), fie primul cuvânt care mi-a venit în minte. Nici o filozofie extraordinară.
Aprecierea din partea clienților a fost foarte importantă, pentru că în perioada aceea, acasă, primeam numai critici. Femeile rămân blocate în relații toxice tocmai pentru că se simt incapabile să reușească singure și cred că fără partenerul lor nu valorează nimic. Așa că aprecierea asta a ajutat enorm. Nu doar că făceam ceva de la zero și îl ajutam pe fiul meu, dar le puteam fi de folos și altora, oferindu-le cosmetice curate și de o calitate extraordinară. Asta mă menține de aproape nouă ani pe piață, într-un domeniu în care concurența este din ce în ce mai mare.
În același context în care ai creat brandul tău, poate fără să-ți dai seama că va fi pârghia care te va ajuta să ieși dintr-o situație de viață grea, aveai probleme acasă, te confruntai cu abuzul domestic. Cum arăta acest abuz și ce credeai tu la acel moment despre ce ți se întâmplă?
La vremea aceea credeam că doar violența fizică este abuz. Erau multe alte lucruri care nu mi se păreau în regulă, care-mi creau disconfort și multă nemulțumire, însă atunci le consideram mai degrabă ca făcând parte din normalitate. De ce? Eram recunoscătoare că nu aveam un soț care mă snopește în bătaie și care se îmbată în fiecare zi. În jurul meu, mai ales la țară, abuzul era frecvent. În prima mea căsnicie au fost câteva episoade de violență fizică, însă m-am considerat mai degrabă norocoasă că nu mănânc cu paiul și nu am coaste rupte.
Care erau gândurile tale despre faptul că un om pe care îl iubeai se comporta astfel cu tine și care erau discuțiile tale cu acel om după ce un episod de abuz se consuma? Își dădea seama ce face? Regreta? Care era dinamica relației?
Aici aș începe cu sfârșitul relației noastre – abia atunci am realizat că abuzul îmbrăca mai multe forme: fizic, emoțional, financiar, sexual, social. Momentul acela de conștientizare m-a motivat să încerc, încă o dată, să ies din relație. Aveam deja la activ mai multe evadări nereușite. De fiecare dată, eu i-am găsit tot felul de scuze: că e stresat, obosit, depășit, iar el m-a acuzat de fiecare dată că a fost vina mea și că eu l-am provocat.
Sentimentul acesta de vinovăție a fost foarte prezent la mine. Pe lângă asta, eram obosită: mă ocupam singură de creșterea celor doi copii (pe unul încă îl alăptam și mă trezea de multe ori noaptea), de gospodărie, iar câteodată îl ajutam și pe el să-și gestioneze afacerea. L-am iubit nebunește și sunt sigură că și el m-a iubit, însă manifestările iubirii sale erau nesănătoase și toxice. Lua întotdeauna decizii de unul singur, dar se aștepta să ni le asumăm amândoi când o dădea în bară. M-a descurajat, sub tot felul de motive, să mă angajez – asta m-a făcut să depind de el material. Se supăra când încercam să socializez cu prietenele – chiar prin telefon sau virtual – până când am încetat să le mai caut pe multe dintre ele sau să mă ascund de el ca să nu se îmbufneze. Asta m-a îndepărtat și mai mult de viața socială – mă simțeam singură și izolată.
Mă tem că un abuzator nu va recunoaște niciodată că are vreo vină, ci va spune întotdeauna că a fost provocat, că era obosit și că are nevoi fizice pe care nevasta e obligată să i le împlinească cu orice preț.
Există patru puncte în cercul violenței:
- Construirea tensiunii – comunicare defectuoasă, victima se teme și încearcă să-l împace pe abuzator.
- Incidentul – abuz verbal, emoțional, fizic. Furie, blamare, ceartă. Amenințări. Intimidări.
- Împăcare – abuzatorul își cere iertare, oferă explicații, dă vina pe victimă, neagă apariția abuzului sau susține că nu a fost atât de grav pe cat susține victima.
- Liniște – Incidentul este „uitat”, nu au loc abuzuri. Faza „lunii de miere”. Revenim la construirea tensiunii și tot așa.
Din proprie experiență, dar și din relatările altor prietene care au trecut prin asta, de fiecare dată când se ajunge la construirea tensiunii e mai rău decât data trecută, iar incidentul e mai grav și lasă și mai multe urme.
Când a fost momentul care a umplut paharul și care te-a făcut pe tine să spui ”gata”?
Paharul s-a umplut – și s-a și vărsat – de multe ori până am ajuns să spun „gata”. Asta s-a întâmplat după un episod de violență domestică în care m-am trezit întinsă pe podea, fetița mea, care nu împlinise cinci ani, m-a acoperit ca să mă apere, iar băiețelul meu de doi ani a izbucnit pentru prima oară în plâns din cauza certurilor la care asista.
Atunci am spus: de data asta e gata! De data asta o să reușesc, orice-ar fi! Fetița mea, care a fost în toată perioada aceea o victimă colaterală a violenței, a avut nevoie de aproape doi ani de terapie ca să depășească traumele.
Ce ai făcut când ți-ai dat seama că așa nu se mai poate și trebuie să pleci de acolo?
Cum spuneam, am plecat de mai multe ori. De fiecare dată mi-a ieșit tot mai bine. Ultima dată, mi-am dat seama că am nevoie de un plan – să am actele importante, să vorbesc cu cei din jur să îmi ofere un minim suport, să pun pe hârtie lucrurile de care am nevoie ca să pot reuși – un venit constant, o chirie aproape de o grădiniță de stat cu program prelungit, aproape de un spital, magazine, parc și loc de joacă.
Planul. Asta a ajutat. Și a mai ajutat că am fost fermă și calmă. Am luat o hotărâre, l-am privit în ochi și am spus: până aici, prietene!
Cum au răspuns oamenii din jur când au aflat ce ți se întâmplă și că ai luat decizia să-ți vezi de drumul tău?
O binevoitoare, care până atunci nu-mi dăduse nici un telefon, mi-a spus că las copiii fără tată. Serios? De ce? Îl omorâsem de nu mai aveau tată? Era liber să vină să-i viziteze.
Alții mi-au plâns de milă, deși eu nu mă plângeam sau mi-au spus că nu am nici o șansă să reușesc. M-a indignat și m-a enervat atitudinea lor. „Dar nu ți-e greu singură, cu doi copii? Nu-i mai dai și tu o șansă?”
Acela a fost primul moment în care am simțit nevoia să scriu pe Facebook. Scrisul ăsta m-a ajutat pe mine să descarc tensiunea, iar pe alte femei să vadă că poți reuși să-ți iei viața de la zero.
Știrile de la ora 5 nu-ți dau nici un pic de curaj să ieși dintr-o relație. Fie te compari cu acele cazuri de violență abominabilă și ajungi să fii recunoscătoare că ție ți-e mai bine, fie te gândești că dacă pleci ajungi să fii omorâtă de cel ce striga sus și tare că te iubește și că fără tine nu poate trăi.
Îți amintești ziua în care ai plecat?
31 iulie 2011. Am plecat în ziua aceea la mama și am stat la ea cu copiii vreo două săptămâni. Înainte să plec, am chemat poliția și un taxi. Am apelat la poliție pentru că avusesem o experiență într-o noapte în care soțul meu m-a scos afară pe poartă doar cu un copil în brațe, iar pe celălalt mi l-a smuls din mână și a închis poarta. A fost un șantaj emoțional îngrozitor.
Ce anume te-a făcut să găsești forța să rămâi în decizia luată, să găsești resursele pentru a trăi, tu și copiii, și să reușești să găsești sprijin și în oamenii din jur care au înțeles de ce ai nevoie de ajutorul lor?
Experiența întoarcerilor în relație mi-a arătat că, mai devreme sau mai târziu, vom reveni la tensiune și abuz. Că el nu se schimbă în bine, dimpotrivă. Eram mai motivată ca oricând să reușesc și să-mi demonstrez că sunt bună de ceva. Cei șapte ani care au trecut de când am plecat confirmă asta cu vârf și îndesat: nu sunt în stare doar de ceva, ci de mult mai multe.
Am găsit sprijin pentru că atunci când am cerut ajutor, am acceptat că oamenii ar putea să-mi spuna nu. Era dreptul lor. Asta nu m-a descurajat să vorbesc – m-ar fi ajutat la ceva dacă tăceam?
Prin natura lor, oamenii vor să ajute. Toți cei la care am apelat m-au ajutat cum au putut ei mai bine: cu înscrierea copiilor la o grădiniță de stat unde se intra cu pile, cu plata flexibilă a chiriei, cu un loc de muncă într-un cabinet de optică medicală care nu făcea angajări. Sunt doar câteva exemple.
Nu ești doar o femeie care a încheiat un episod de viață de abuz și violență domestică, ci și una care își dorește să educe în privința asta. De ce ai ales să transformi povestea ta într-un exemplu că oricine trece prin ceva similar poate să vadă luminița de la capătul tunelului?
Probabil femeile pot vedea luminița de la capătul tunelului când aud, văd sau chiar vorbesc cu femei care au reușit. Poveștile pozitive cu detalii faptice ar putea să le producă un declic, să le transmită că nu sunt singure și să le dea speranța că se poate. Că există oameni necunoscuți care vor fi alături de ele. Comunitatea ar putea deveni familia lor.
Cum le-a ajutat pe femeile din jurul tau faptul că tu ți-ai spus povestea public? Ce exemple concrete ai la care te gândești cu bucurie?
Am dat curaj altor femei să se gândească cel puțin la posibilitatea că ar putea reuși. Regret că nu am ținut o evidență, dar vă pot da exemplul Biancăi, o femeie fără școală și fără job, cu patru fete, care locuia la țară și care nu a lucrat niciodată în afara gospodăriei. Cu ajutorul „Rețelei învingătoarelor”, ea a reușit o relocare, și-a găsit job, chirie și s-a pus pe picioare.
Un alt exemplu e Adriana, care și-a refăcut viața, deși avea trei copilași. Acum e fericită alături de partenerul ei, care nu face nici o diferență între copilul lor și ceilalți trei. Adriana face parte acum din rețea și ajută la rândul ei alte femei – a contribuit și la reușita Biancăi.
Mai este și Ana, care era blocată într-o relație toxică de șapte ani. Nu avea copilași, era frumoasă și deșteaptă. Ne-am întâlnit la un eveniment în care am povestit pe scurt despre felul în care am reușit și am vorbit apoi de câteva ori pe Facebook. După o vreme mi-a scris tot pe Facebook că a reușit să iasă din relația nesănătoasă și îi e foarte bine.
Am cunoscut o femeie din Germania, spre care m-a îndrumat sora ei din Anglia. Am avut vreo două discuții telefonice pe Whatsapp: era victima unui abuz emoțional foarte grav și ajunsese să creadă că e schizofrenică. Am vorbit mult și am plâns amândouă. Prin sora ei, Asociația ALEG i-a dat date de contact către asociații din Germania, care puteau să o ajute. Și-a făcut curaj și a plecat din relație, deși are două fete. Acum se va muta în chirie, după ce a stat în adăpost mai multe luni.
Peste o săptămână încep demersurile pentru o nouă relocare. Sunt foarte optimistă și cred că noua noastră învingătoare va avea o viață extraordinară.
Mă simt ca și cum toate reușitele lor sunt ale mele! Să continui?
În ce fel te-a ajutat pe tine să îți spui povestea public?
Pentru mine a fost ca o terapie. Știu că sună aiurea, dar fiecare like pe care l-am primit pe Facebook în momentele acelea a însemnat enorm după toți anii în care nu m-am simțit apreciată deloc.
Ce știu copiii tăi despre episodul de abuz în care ați trăit, până la urmă, cu toții?
De fiecare dată când au adus subiectul acesta în discuție, le-am spus că astea sunt treburi de oameni mari. Că dacă eu nu m-am înțeles bine cu tatăl lor, asta nu înseamnă că el e un om rău. Că decizia de a pleca a fost a mea și că sunt foarte confortabilă cu ea.
Pentru copii, despărțirea de tatăl lor natural a fost dureroasă, dar cred că ar fi fost și mai dureros pentru toți dacă nu aș fi plecat atunci. Au făcut tot ce au știut ca să ne aduca înapoi împreună. Le-au făcut zile grele, atât actualului meu soț, cât și femeii cu care s-a căsătorit fostul meu soț. I-am înțeles, dar le-am spus că orice-ar face, nu ne vom împăca. Copiii au acum 12 ani, respectiv 10 ani.
Fostul soț ți-a spus vreodată ceva după plecarea ta despre faptul că ai spus public povestea ta?
Eu nu am vorbit despre ce s-a întâmplat în relația cu el, ci despre ce am făcut după ce am plecat.
Le încurajez pe femei să nu vorbească în public despre ce au trăit în relațiile lor. Nu e treaba nimănui. Lucrurile astea le discutăm cu cei apropiați și la psiholog, unde e un teren sigur.
Presa vânează senzaționalul și caută picanteriile, iar dacă nu le găsește, le inventează. Articolele scrise numai de dragul senzaționalului, în care citești – „Ea se simțea ca o sclavă și el voia pantalonii călcați la dungă” – deși nimeni nu a spus așa ceva, mă scot din minți. Ce atrage asta în rubrica de comentarii? Numai reacții negative.
Eu știu ce a fost. Ele știu ce a fost. Nu avem nevoie de nici o confirmare că am făcut bine sau nu că am plecat.
Eu înnebunesc când apare vreo înregistrare video cu mine în care sunt intercalate scene de violență fizică. În felul acesta, oamenii ajung să creadă că abuzul înseamnă doar violență fizică, deși sunt mult mai multe forme.
Oamenii spun că cine se confruntă cu abuzul domestic trebuie să se mobilizeze și să plece. Nu pare așa greu. De ce e totuși foarte greu pentru femeile abuzate să plece pur și simplu? Ce le-ai spune oamenilor care nu au trecut prin abuz despre faptul că pentru cineva abuzat plecarea e dificilă?
Îmi vin în minte versurile celor de la BUG Mafia: „N-ai fost acolo să vezi prin tot ce am trecut…”
Ce le-aș spune oamenilor? Să nu se pună în locul lor. Femeile care ajung să vorbească despre situația în care sunt, fac deja un pas imens. Tonul de superioritate al celor care le spun ce ar face ei în locul lor le descurajează și le reduce din nou la tăcere. Vorbitul taie aripile abuzatorului. Tăcerea îi creează și mai mult spațiu de manevră.
Nu le spuneți ce să facă, ci direcționați-le către asociații și femei care au trecut prin situații similare și au reușit. Cu ajutorul întrebărilor potrivite, vor găsi ele singure răspunsurile.
Am mai auzit și: „Dar iar s-a întors la ăla, deci îi place!” E ușor să spui asta când nu știi tot contextul. Dacă ele au nevoie să se asigure încă o dată că individul nu se schimbă, asigurați-le voi că veți fi la nevoie, oricând, alături de ele și că nu le veți judeca. Îndrumați-le, fiți alături de ele, dar nu faceți lucrurile în locul lor.
Ce poate o femeie abuzată să facă ca primi pași atunci când vrea să plece, fără să își pună viața în pericol?
Să caute informații pe platforma www.sieureusesc.ro, fără să lase urme în telefon sau în calculator. Să caute femei care sunt învingătoare ale violenței domestice, care fac parte din rețea și sunt dispuse să le ajute. Să ceară informații și consiliere psihologică și juridică de la asociații care au parteneriate cu avocați care lucrează pro bono.
Ce este #sieureusesc?
Prima platformă unde avem posibilitatea de a ne ajuta una pe celalaltă pentru a reuși. Unde poveștile învingătoarelor vor inspira alte femei să își învingă teama. Prin această platformă vrem să construim împreună cea mai mare rețea de suport din țară, care poate salva vieți.
Orice victimă poate deveni învingătoare. Avem deja trei grupuri de sprijin la nivel local, în trei orașe, și un grup de sprijin online la nivel național, prin care ajutăm femeile să reușească.
Conectăm învingătoarele între ele, pentru a se susține și chiar însoți una pe cealaltă la tribunal, la poliție sau în căutarea unei chirii. Le conectăm și pentru sprijin moral – pentru vorba bună de care au nevoie când se simt singure, neputincioase, descurajate sau blocate în frică.
De ce e important să vorbim despre învingătoare ale abuzului și nu despre victime ale abuzului?
Pentru că din momentul în care conștientizează abuzul și face primii pași necesari pentru a ieși din relația toxică, începe o luptă pe care fiecare învingătoare o duce cu ea, cu partenerul, uneori chiar cu prietenii sau familia, cu instituțiile care le descurajează și cu sistemul disfuncțional.
Când reușește să facă primul pas – acela de a vorbi – începe metamorfoza de la victimă la învingătoare. Victimă are o conotație negativă. Avem nevoie de astfel de etichete care să ne însoțească toată viața? Nu.
Care este viața ta azi și ce ai înțeles și învățat că este o relație de iubire bună pentru tine?
Sunt șapte ani de când am plecat din relație. De cinci ani fac terapie și mă ajută enorm. Vreau să continui, pentru că și procesul meu de vindecare continuă. Am făcut progrese uriașe – îmi pot gestiona mai bine emoțiile, am învățat să ascult mai mult și să întrerup mai puțin, am mai multă răbdare – dar mai am mult de lucru.
Mă consider o femeie simplă, dar puternică. Sunt iubită și respectată în relația actuală. Eu cred că o relație sănătoasă e atunci când partenerii se sprijină, se consultă, se ascultă fără să folosească critica, sarcasmul sau comentariile tăioase. E atunci când partenerii nu vor să controleze viața socială și resursele financiare ale celuilalt. E o relație în care se respectă intimitatea. O relație sănătoasă și faină e aceea în care partenerii au încredere, petrec împreună timp de calitate și râd mult.
În final, dacă e vreun mesaj pe care vrei să-l lași pentru femeile care trec prin momente grele și poate că vor citi acest interviu, ce le spui?
Vreau să vă spun că orice e posibil din momentul în care începeți să credeți asta. Vreau să vă spun că nu sunteți singure, chiar dacă sentimentul e foarte prezent acum. Depinde doar de voi cum va decurge viața voastră de acum înainte.
Sunteți femei, nu sunteți centre de reabilitare pentru bărbați abuzivi! Nu e responsabilitatea voastră să-i îndreptați, să-i creșteți sau să-i schimbați. Aveți nevoie de un partener, nu de un proiect!
Nu ezitați să intrați pe site-ul www.sieureusesc.ro! Vor veni femei în întâmpinarea voastră care vă vor asculta fără să vă arate cu degetul. Femei care vă vor crede povestea și vă vor însoți pe drumul spre o relație mai sănătoasă.
Dacă vrei să fii mai aproape de Loredana Kaschovits, o poți urmări pe site-ul Luthelo.ro, pe pagina ei de Facebook sau pe platforma sieureusesc.ro.
Citește și primul interviu din seria #OameniÎnDar, cu Cori Grămescu.
