Castiga un cos de picnic complet echipat! CONCURS

Planuisem de mult timp sa iesim intr-o duminica la un picnic cu inca doua familii .Totul depindea de sotul meu ,el sa aduca carnea si s-o si pregateasca iar noi femeile, sa aducem celelalte lucruri si restul de alimente.Am ajuns la padure ,am asezat paturile , barbatii au aprins gratarul si acum trebuia sa vina si sotul cu carnea proaspata ,ca nu ne-a lasat sa cumparam din magazin.A promis ca stie el pe cineva care are gaini de curte ,care sunt mai sanatoase si aduce el si mici si carnati ca stie el ce e mai bun (sotul meu este un gurmand,in bucatarie nu am loc de el :))))) )In acea zi din pacate era sarbatoare mare si omul respectiv plecase din localitate…ne-a explicat el cand s-a intors.Si magazinele erau toate inchise :))) Asa ca ,fiind langa un lac,unul din baieti care avea undita,s-a pus pe pescuit (noroc cu mamaliga pe care o facusem sa o mancam noi cu carne) …si uite asa am mancat peste prins din lac ,unul la 15 minute ,pe gratar .paine cu mustar si am jucat fotbal de am uitat de foame :)))S-s inserat si am plecat acasa ,cam flamanzi dar cu buna dispozitie !

O „patanie” pe scurt.anul trecut intr-zi insorita de vara am decis cu un grup de sase amici sa petrcem o zi langa padurea Prahova pe malul raului..nu eram pregatiti pt o baie si totusi am decis sa facem..toate bune si frumoase…numai ca am ramas fara..haine..au fost furate pe langa alte lucruri..partea haioasa a fost ca am ajuns acasa in lenjerie intima!tin sa precizez ca am venit pe jos cam 4-5 km..eram de tot rasul ..

In urma cu vreo 15 ani am mers cu familia si niste prieteni la un gratar pe langa barajul Paltinu.Ne pregatisem cu absolut tot pentru un weekend de pomina:mancare,bauturi,saltele de dormit intr-o dubita,paturi…Campasem chiar pe marginea garlei, care era extrem de rece, dar era spre bucuria noastra ca aveam unde tine la rece mancarea perisabila:carnea,fructe,legume..Toate erau pune in apa la rece!!La un moment dat s-a dat drumu la apa de la baraj si-a venit o viitura…care a maturat tot in cale!!Mancarea,scaune,masuta..abia ne-am salvat pe noi.De atunci n-am mai calcat pe acolo,ne-am speriat ingrozitor.

Planuisem de mult sa i cer mana, dar mereu ba timpul ei ba timpul meu ba timpul aiurea ori vremea ploioasa imi daduse planurile peste cap. Vroiam sa o fac cum se face dar intr-un mod mai romantic, la un picnic asa un cos cu fructe si tort, prajitura, artificii, baloane colorate, 2 pahare si o sampanie si cel putin un inel, nu-i asa…Ei bine intr-o buna zi, lasata de Dumnezeu anume pentru astfel de evenimente, ceasurile se aranjara favorabil pentru mine, viitoarea mea sotie libera si disponibila, soarele suradea sagalnic inca de dimineata iar eu ce mai aveam sampania la rece de vreo 3 saptamani ardeam de nerabdare sa o fac(vorba imnului acum ori niciodata)…Am gasit si un loc special, intr-un parc frumos inconjurat de tufe de trandaifiri, ne-am stabilit baza acolo, ne am ras am povestit, ne am si sarutat, apoi la un moment dat sosi momentul…Am dat drumul la muzica cu o mana la un reportofon micut, am scos buchetelul si cutiuta magica din cos cu alta mana, am pregatit si sampania decojind-o de staniol, tortul ce mai, fata simtea ca se pregateste ceva…Si a fost o cerere directa, eu si ea rosii de emotii si intrebarea: Vrei sa fii sotia mea…Imbujorata ea mi-a intins mana si m-a privit in ochi, i-am intins cutia cu inelul, si pe cand sa-mi dea raspunsul un fasait scurt si dopul sampaniei o lovi in spate, asta a destins pe data atmosfera…Vrei sa fii sotia mea , ca daca nu te impusc,Lastarica!!!! Binenteles ca sampania s-a cam risipt pe patura dar si-a facut datoria!!!!

Imi place la nebunie ideea de picnic, iar acest lucru se datoreaza parintilor mei. De regula duminica, ne urcam toti in masina, mama pregatea ce credea ea ca este mai bun (sendvisuri, ceai, limonada, placinte) adunam cea mai colorata patura pe care o aveam, tata punea in masina scaunelele mici si colorate pe care le aveam si plecam devreme dimineata sa cautam racoare pe langa Bucuresti.
O amintire frumoasa pe care o am legat de picnic se intampla intr-o dimineata de vara, cu roua in iarba pe care noi ne asezasem si unde ne pregateam sa ne asezam paturica si masa cu mancare. Oprisem pe undeva spre drumul spre mare, cel vechi, pe un camp unde erau si cativa copacei (tin minte ca erau meri mici pentru ca ma murdarisem pe rochita in incercarea de a culege cateva). Jucandu=ma printre copaci, la un moment dat, zaresc un catelus mic si slab, alb tot dar cu capul colorat negru. Se uita la mine aproape plangand si cu o labuta lovita. Copil fiind, l-am luat in brate si nu i-am mai dat drumul. M-am dus cu el la parintii mei, i-am spus ca trebuie sa il ingrijim si sa il hranim, fiind un pui de catelus si fiind neajutorat. Mama n-a spus nimic, se uita la tata. Tata l-a luat in brate, s-a uitat la el, si parca din priviri s-au inteles. L-am numit Bobita si timp de 15 ani a fost cel mai fidel caine pe care l-am vazut vreodata. Mereu ascultator, cuminte si foarte afectuous cu oamenii, Bobita a fost un dar pentru noi. Zilele de picnic erau si mai animate acum, iesind impreuna cu catelusul si avand propiul loc la masa de picnic. Cu siguranta daca nu aveam acest ritual de a lua masa duminica in aer liber, nu l-as fi inalnit niciodata pe Bobita, cel mai bun prieten al familiei mele. 🙂

Acum vreo 4 ani am fost la un picnic cu cineva,o familie ptr prima data.Cum sunt curioasa din fire,am cautat in cosul de picnic,sa ajut,sa scot faina vesela ( interesata fiind de design interior,in special decoratiuni!,) si din vorba-n vorba , pe paturica de picnic, cu gazda masculina, am admirat si atins un pahar ,cand deodata ii cade piciorul(paharului,nu gazdei)!Sa-mi vina rau,nu alta!Dar ,pe langa secunda de penibil,apare brusc de la masina si femeia-gazda, a carei fata avea simultan mai multe culori si stari din cauza intamplarii!Exact paharul ei favorit,adus din strainatate!Ea a vrut sa faca impresie si a asezat in cosul de picnic un set de pahare superb ornamentate,aduse de ea din Italia!Pentru ca tensiunea,atat a ei cat si cea de la picnic crestea,gazda masculina fu nevoita sa spuna adevarul -de fapt,el sparsese si lipise piciorul paharului cu mult timp in urma!Socul femeii fusese dublu!Iar, in ceea ce ma priveste,am „uitat”sa mentionez ca aceea a fost prima mea iesire la picnic cu …. viitorii socri!Acum le sunt nora!

Cand eram mici, am fost prin padure la cules de ciuperci…am scos uneltele necesare, si am facut un foc zdravan, cu slanina picurata pe paine, ceapa, si ciuperci cu ceapa…am mancat, am povestit, ne-am distrat…cand am ajuns acasa, careva din grup a sugerat cum ca…ciupercile nu erau comestibile…evident, tot grupul a impietrit…ce mai, fiecare simtea ca traieste ultimele momente: pe mine ma doare capul, parca mie mi-e greata, si eu imi simt burta umflata..si cate si mai cate…si ai mei erau ingrijorati, mai ales mama, care n-a dormit toata noaptea sa ne verifice pe rand, pe fiecare..oricum, a fost unica data cand am simit, prin sugestie ca nu mai avem mult…haioasa sau nu…intamplarea are o morala: nu mai mananc ciuperci din padure!!! stiti cum se zice: toate ciupercile sunt comestibile, dar unele, doar o singura data!!!!

Cu ani in urma am fost la un picnic cu niste rude in zona Vatra Dornei .Ei s,au indepartat in padure pentru a culege zmeura i,ar pe mine m,a lasat sa pregatesc un gratar si sa fac mincare si tot ce trebuie .Am pregatit tot ,avem tot felul de alimente printre care si un castronel cu brinza cu smintina ,le,am asezat ,si zic ,hai sa aduc si o sticla cu apa de la un izvor apropiat ,pina vin si ceilalti membrii ,si cind ma intorc ,sa cad jos nu alta ;deasupra castronului cu brinza era un ditamai sarpe ,ca nu vazusem asa ceva decit la circ .Bineinteles ca am alertat pe ceilalti si nu ne,o mai trebuit mincare ,am mincat zmeura goala ,si dupa aia mi,au povestit niste prieteni ca serpii trag intotdeauna la brinza,lapte,lucru pe care eu nu,l stiam !

Eu sunt o persoana cu dizabilitate am suferit in trecut o hemipareza pe partea dreapta si am si dislalie polimorfa iar din pricina aceasta mestec putin mai greu adica mai bine zis mananc ca si un „porc” deoarece nu pot sa imi folosesc muachii limbii pentru a mesteca cu gura inchisa iar intr- un week-end am iesit cu colegii la picnic si cu cativa din copiii acestora , iar eu am inceput sa mananc in „stilul meu ” , iar la un moment dat un baietel al unui coleg de- al meu il intreaba pe tatal sau :
Tati cine este uratul acela care nananca ca porcul si nu stie sa manance frumos ? Bineinteles toata lumea a ramas socata de intrebare si bineinteles eu l- am rasplatit cu o ciocolata din partea mea ca a fost asa de indraznet .

Am fost invitat la picnic de prietenul meu, Paul. Marti pe la 11 ma suna Paul si-mi cere sa pregatesc cosul cu mancare deoarece el a fost plecat la bunici si nu a avut timp. In acel moment am luat cosul de nuiele al bunicii, si am inceput sa adaug in el: putina sunculita fiarta in vin, muraturi bune asa cum numai mama face, putina branza de la putina si bunatati din gradina: rosi, castraveti si ardei gras. Apoi l-am rugat pe bunicul sa-mi dea din butoiul de dud putin vinisor din acela folosit la sarbatori. La plecare mama mi-a dat cateva turtite facute in tuci si patura mea preferata pt a avea pe ce sta la picnic. Ajunsi in paduricea de salcam am asternut paturica si am inceput sa intindem pe ea bunatatile din cosul bunicii. O mancare asa de buna nici pana acuma nu am gasit! Imi aduc aminte cu placere de primul meu picnic petrecut in afara familiei alaturi de prietenul meu,Paul. Daca nu ati fost la picnic pana in momentul acesta, va indemn sa mergeti deoarece veti avea parte de o experienta unica.

Acum 2 ani am mers la picnic cu prietenii , am facut planuri fiecare ce sa aduca si cum ne vom intalni sa mergem la Snagov totul bine si frumos pana am ajuns si am constatat ca nu ne-am inteles cum trebuia cel care trebuia sa vina cu gratarul a zis ca a crezut ca-l va aduce celalat prieten in total am fost 7 , =D bine ca aveam ce pune pe gratar si carbuni e ne-am amuzat mult pe seama asta dar baieti au improvizat si pana la urma a iesit o petrecere pe cinste chiar daca a fost cu multe peripetii pentru ca unul nu isi luase rovinieta ca nu gasise in drumul lui , la masa nu aveam decat 4 scaune si noi fiind 7 care cum a apucat sa stea ,daca voi fi castigatoarea acestui frumos cos am sa-i invit eu pe prieteni sa mai petrecem dar cu tot cea ce ne trbuie sa iasa petrecerea de nota 11.

Cel mai frumos picnic il fac des la casa de la tara cu vecina noastra si cu sotul meu la un gratar.

La doua picnicuri am fost in toata viata mea dar unul dintre ele a fost de neuitat!!Se facea ca aveam doar 19 ani proaspeti imoliniti,eran tanara si nelinistita si foarte singura,atat de singura incat atunci cand imi suna telefonul stiam ca era mama sau iar gresise cineva numarul.Imi facusem un cont pe ceva site de matrimoniale din lipsa de ocupatie si din vorba in vorba am stabilit o intalnire pe „nevazute”.Tipul nu avea poze.Mare greseala!
Bun.Si unde e mai frumos decat la iarba verde,aer curat,pasari cantatoare?!Am stabilit ca ma scoate la picnic,eu urmand sa aduc doar patura.Eram asa curioasa si nerabdatoare de parca venea Craciunul si trebuia sa primesc cadouri.Si da-i nene pregatiri,vopsestesi parul,fa-ti manichiuri,mai baga o salata poate nu se mai vede asa tare burta.Ce mai la deal la vale in ziua aia m-am pregatit de parca trebuia sa particip la Miss faza internationala.
A doua zi la 7 eram fresh,cu o geanta pe umeri si patura-n brate,un zambet tamp si multe asteptari(deh filmele astea).Ajung frumos,ma instalez pe iarma si imi astept printul.
A intarziat 30 de minunte si daca nu eram asa de fraiera incat sa-l astept scapam de surpriza neplacuta ce a urmat.
Intr-un final a aparut si nu,nu a meritat asteptarea.Am ramas atat de uimita cand l-am vazut si nu,nu in sensul bun.Avea undeva la 100 de kilograme,un lant de aur la gat si pantaloni lasati.Eu deja ma gandeam unde sa fug deja.
S-a asezat langa mine si mi-a spus doar atat:”Frumoas-o,cam mica patura”,dezvelindu-si intr un ranjet cei 2 dinti lipsa din fata.
Am fugit la propriu,practic nestiind ce sa fac altceva,a fost prea mult fata de ceea ce ma asteptam eu.Si da-i fuga nene cum nici la maraton nu vezi.Eram asa de grabita incat nu vazut lacul din fata mea,eu ma uitam doar in spate sa vad daca vine minunatul dupa mine.
Da,am ajuns in lac(noroc ca stiam sa inot si apa era mica),intr-o frumoasa zi de duminica,pintre bunici si copii care nu stiau cum sa reactioneze si tineri hohotind de ras.Mai putin important acum ca era si fostul meu prieten pe acolo.Eram atat de jenata ca-mi venea sa fug iar.Si ca sa fie tacamul complet a aparut si el,minunatul cu care am avut intalnirea.”Dar unde te grabeai asa frumoas-o”
Da,nu intrebati cum am iesit de acolo si fetelor aveti grija cu cine iesiti la picnicuri!

Noi suntem 4, doi parinti si 2 copii. Intr-o dimineata frumoasa de vara am plecat spre padure cu gandul sa facem picnic. Am luat si bunica la pachet sa se mai relaxeze si ea putin. Am plecat pentru un picnic de cateva ore cu un matiz incarcat la refuz; Trei paturici, apa minerala,pahare de plastic, sandvisuri, sunca si ceapa dar mai ales un pepene caci aveam de gand sa-l racorim in paraul rece langa care vom face picnicul.
Ne-am asezat, am pus pepenele la rece, ne-am dat cu repelent de tantari …apoi primul copil si-a udat panatalonii in parau si a ramas golas, apoi s-a udat bine si al doilea copil…cand s-a udat si bunica ..nu ne-am mai complicat …am lasat-o sa se usuce hainele pe dumneaei ..si asa aratam ca un grup de bastinasi in Africa.
Copiii golasi jucau badminton…. am asezat masa….m mancat sandvisurile, am baut apa minerala …..dar ceapa si sunca au ramas intacte..de ce oare?! pentru ca n-am gasit cutitul…cine l-a pus n bagaje ? nimeni?? nici briceagul acela de care ne impiedicam mereu cand deschideam torpedoul…nu mai era…A venit timpul pepenelui …ne-am uitat la el..mare, rece si frumos…cand n-am mai rezistat ..ne-am gandit saplecam spre casa cu gandul sa-l taiem si sa-l mancam caci fara cutit mai aveam decat varianta spargerii…insa…. aveam cu noi o toporisca si asa am facut o sculptura in pepene

Cu R. stau de mai bine de doi ani. Și cu toate nebuniile pe care le-am făcut de când suntem și locuim împreună- de la urcat spontan în tren și plimbat toată noaptea prin orașe străine, la adoptat și crescut un câine, ne-am dat seama că nu am mers niciodată la un picnic. Deși uneori aveam impresia că am bifat asta de pe lista, numai că ulterior ne-am dat seama că doar văzusem faza asta într-un film. Atunci, am stabilit că e cazul să remediem situația și să aveam un picnic romantic urgent.
Așa că am dat fuga la supermarket, m-am înarmat cu ce credeam că se cade să mănânci în situații de genul și nu am uitat nici de vinul spumant și căpșuni. Na, uite cum serveam noi romance așa pe pâine.
Totuși, ca lucrurile să fie și ma faine, am hotărât să alegem o locație nouă, prin care nu mai pusese niciunul piciorul până atunci. Și am ales mai inspirat sau mai puțin inspirat. Dar ajungem și acolo. Așadar, ținta noastră era Mogoșoaia. Iar ca lucrurile să fie și mai spicey, am decis să mergem pe jos până acolo, că stăteam relativ aproape (vreo 5-7 km).
Până să ajungem să luam super-romanticul nostru picnic pe malul apei, a trebuit să mergem foarte prin soare. Ceea ce a coincis cu deshidratare, nervozitate și oboseala. Ca să nu mai zic că nu e așa plăcut să mergi cu sticle și pahare în spate.
În fine, după ceva timp, am ajuns și-n locul cu pricina și parcă ne mai crescuse feng-shui-ul. De abia așteptam să ajungem pe iarbă și să ne mâncam sandvișurile și fructele proaspete. Totul foarte boem și zen până ne-a lovit mirosul de mici de cum am intrat pe străduța ce ducea spre Palatul Mogoșoaia. Nu-i nimic, lasă că nici căpșunile noastre nu-s rele. Ce dacă ne ghiorăiau mațele, ne săturăm noi cu un sandvis și-un măr.
Mă rog, am trecut de mirosul de mici care era așa de puternic că ar fi convertit orice vegetarian, și-am dat în schimb de vată-pe-băț , floricele și porumb fiert. Scapi de dracul, dai de ta-su.
Am înghițit în sec amândoi și ne-am încurajat reciproc. Uite, iubi-lubi, ia o nectarină. Ți-e setică? Ia la mama niște vin spumant clocit de la mersul prin soare. Eh, ce dacă nu ne-am gândit să scoatem bani și avem doar cardul la noi. Ei, lasă, ce contează că oamenii de aici nu au POS sau că nu știu ce e ăla. Noi am organizat un picnic, nu am venit aici să mâncăm mici. Doar n-am cărat sandvisurile astea în spate degeaba 5-7 km.
Și uite așa, am trecut și de standul cu vată-de-zahar, porumb fiert și floricele. Apoi am dat de zona plină de copii. Mai, dar plină, nene. Adică numai zen nu puteai fi pe lângă cei mici care plângeau, râdeau, urlau, săreau, țopăiau, chițăiau. Lasă, nu-i nimic. Or să crească ei și or să se transforme în adulții aia care nu se pot ridica din pat luni dimineața. Da, puștilor, ne-ați auzit. Așa că faceți bine să vă consumați acum energia, că-n 20 de ani o să aveți nevoie de cineva care să vă împingă din pat ca să vă duceți la muncă.
În fine, trecând și peste ceata de copii, am găsit și lacul artizanal, așa că ne-am gândit să ne punem patura de picnic acolo. Doar că ce să vezi…gâze. Adică nici nu puteai ține ochii deschiși că îți intrau în ochi, iar dacă inspirau mai puternic, deja inhalai un roi-două. Bun, hai să mergem în alt loc.
Am găsit o zona mai puțin aglomerată, așa că ne-am întins și noi merindele și ne pregătisem să mâncăm, într-un final. Doar că lângă noi,în dreptul unui copac uscat, venise un alt cuplu de îndrăgostiți. El cu veleități de fotograf, ea cu aere de model. Și uite așa, in raza noastră vizuală, a început drăguța să se iubească cu respectivul copac în toate pozițile, în timp ce iubitul ei o fotografia din toate unghiurile.
Da, am cam înghițit cu noduri mâncarea și tot ce ne doream era să ne întoarcem cât mai repede acasă. Așa că după căpșuni, un sandviș și-o gură de spumant, ne-am strâns catrafusele dezamăgiți de eșec. Și bine am făcut, pentru că în timpul ăsta o familie de vreo 10 membri venea spre noi, cu câte o sacoșă tip rafie de persoană, cu gând de a cuceri teritoriul. Dar noi am fluturat speriați steagul păcii și am tăiat-o înainte ca liderul tribului- o doamnă stimabilă la peste 150 de kg se pregătea să întindă pătura cu tigru.
Ne-am dus spre stație, cu coada între picioare. Iar după o oră de așteptat un RATB, am luat un taxi și-n 10 minute am ajuns acasă. De nervi, ne-am pus și am făcut burgeri. Apoi ne-am culcat.
Și da, nu vom mai merge la picnicuri prea curând.

O intamplare cae mi-a ramas in minte a fost cea de la Poiana Brasov am mers cu familia si prietenii la plimbare ,relaxare si un picnic ca intre prietenii nu ca noua nu ne-ar fi suras ideea pentru ca de fel suntem petrecareti,voiosi, mereu sa descoperim aventuri noi , dar sa revin la poveste prietenii nostri au si un catelus dragut si toate bune si frumoase sa incepem distractia am facut gratarul asta fiind de paste anul acesta cu berbecut, peste si alte minunatii de bucate mai cu o bere ,cu o vorba si multe rasete nu stiam ce avea sa urmeze catelusul prieteniilor a venit pe furis si a luat cateva bucati bune din fripturile rumenite si frumos mirositoare , ehehe mai savureaza daca mai ai ce , acum de fiecare data cand mai iesim impreuna radem si ii spunem prietenului patruped ca daca ne mai manaca gratarul o sa-i punem botnita =D .

Intr-o zi de duminica un prieten a zis sa merg la o intalnire cu el.Am acceptat,m-a dus la picnic foarte romantic si frumos,in padure aproape de apusul soarelui pana ce sora mea venise sa ma i-a acasa si luase catelusul nostru cu i-a sa-l plimbr,iar Mateo asa il chema pe catelus a venit in fuga spre mine incepand sa latre iar prietenul romantic si curajos a luat-o la fuga lasandu-ma singura in padure apoi a doua zi sa ma invite iar in oras.,dupa asa un act plin de curaj.

De 1 mai , ca tot romanu ne-am gandit sa mergem sa facem un gratar la iarba verde , frumos pe drum , nu aveam mult de mers asa ca am luat-o la pas , cam in 10-15 minute am ajuns. Ne asezam , deschidem un pet rece sa ne revigoram de pe drum , stam asezam paturile tot alea alea , apoi incingem gratarul , facem carnita , facem carnaciorii etc etc . Ne punem la masa , mancam , dupa ne apucam sa facem un teren de volei cu bete si frunze , am reusit sa-l facem (sincer era chiar foarte frumos ne miram si noi) ne jucam o ora doua cand deodata cerul era negru negru , incepem usor usor sa strangem , cand deodata incepe potopul , o gasca de 15 oameni fugind prin ploaie cu paturile in cap , aluncand si cazand pe jos , gratarul find carat de o singura persoana , aceasta si l-s pus in fata nevazand coapcul si l-a imbratisat cazand pe spate aluneca usor pe noroi . Am sunat repede pe cineva cu o duba sa ne ia de la marginea padurii , eram aprope toti un prieten mai hototman nu a mai carat nimic si-a pus o punga in cap si fugea , crezand ca a scapat usor acesta a trecut pe langa masina fara sa o vada si astfel a trebui sa mearga pe jos pana in oras pe cand noi eram bine merci in masina rasand pe seama acestuia . Pana la urma totul s-a incheiat in curtea unui amic razand si servind un pahar de vin in timp ce ne uscam si asteptam sa treaca potopul

Pădurea răspândea fiorul sălbăticiunilor pe care le adăpostea: pe drumul pietruit și abrupt de munte zăriseră chiar vulpi, veverițe și iepurași. Logodnicii, însoțiți de părinții lor hotărâseră să petreacă Paștele aici, la iarbă verde, să admire peisajul, să se sature de aer curat și de concert de păsări.
-Iubito, dacă ar ieși un urs din codru acum, mi-aș da viața pentru tine! M-aș lupta pe viață și pe moarte ca voi să ajungeți la mașină și să fiți salvați, spunea tânărul cu glas tare să fie auzit și de viitorii socrii.
Mașina o lăsaseră în vale, iar ei se ospătau la măsuța din mesteacăn. Soacrele aveau grijă de mămăliguță, socrii de grătar, în timp ce tinerii, la câțeva sute de metrii distanță își mărturiseau dragostea,
Tocmai atunci doi câini ciobănești apăruseră din senin și lătrau alergând spre ei. Uitând ce declarase acum câteva minute, băiatul alergă la fagul falnic din apropiere încercă să se urce în el să-și salveze viața. Dezamăgită, fata a rămas să-i înfrunte singură. Nu a avut timp decât să se înarmeze cu un băț, dar animalele nici nu s-au uitat la ea, ci l-au pus pe fugă pe viitorul mire laș.
În timp ce acesta atârna de crengile pomului, ei l-au apucat de turul pantalonilor, rupându-i, apoi s-au așezat sub copac și s-au pus pe lătrat. L-au ținut în copac până seara, când ciobanul s-a întors cu oile de la păscut, iar de pe crengi, băiatul striga:
-Salvează-mă, iubito, dă-mi o sticlă cu apă și ceva de mâncare. În mod ciudat, câinii au lăsat-o pe fată să se apropie și să-i dea ce avea nevoie. Fata le-a dat câte ceva și câinilor,
Cert este că la întoarcerea de la picnic, logodna s-a rupt de la sine, fiindcă fusese demonstrată public capacitatea băiatului de a-și apăra familia!!!

Am fost la picknic la palatul Mogosoaia, in zona special amenajata pentru gratare, se auzeau decat fosnetul crengilor de platani si sfaraitul gratarelor.Lumea .cu mic cu mare cu paturicile ba la umbra,ba la soare, copiii mici alergand dupa mingi… o feerie. Pe la ora 15:00 ne trezim cu totii, ca ies din pamant din iarba verde niste jeturi de apa ce se invarteau ca sa racorasca pajistea. Nu stiam ce sa facem ca erau foarte multe si ne stropeau continuu. Niste tatici mai inventivi au incercat sa acopere stropitorile acelea sa nu ne mai ude,dar pana la urma s-au lasat pagubasi si toti copiii se stransesera bucurosi sub ele sa se racoreasca.

Acum cativa ani, ne-am hotarat cu ai mei colegi de liceu sa mergem la un picnic. Era o zi frumoasa, calduroasa de vara, astfel ca am plecat cu barca sa gasim un loc tocmai bun pentru distractie.Am gasit locul perfect, am intins paturile, am scos mancarea, bautura si cand sa ne punem sa mancam, un coleg l-a atins pe un alt coleg cu ketchup.Nu vreti sa stiti ce a urmat…am ramas fara ketchup, fara mustar, fara vin, fara suc, chiar si fara apa.Picnicul nostru s-a transformat intr-un razboi, dar pot spune ca a meritat, pentru ca am avut o zi de neuitat. Anii au trecut, insa as vrea sa ne intalnim sa mai mergem la un picnic, de data asta unul adevarat.

Era o zi de vara. Plecasem la picnic cu prietenii, iar unul din prietenii mei avea un cos de la iLux care mi.a placut la nebunie. Atunci pe moment l.am intrebat de unde il are si a zis ca de la iLux. Ne.am jucat noi paharele bucuclase cu paharele din cos di din greseala unul dintre prieteni a spart unul, iar proprietarul a inceput sa planga
Cand am ajuns acasa am uitat complet de acel vos minunta, dar uite ca acum mi.am amintit…
E spuberb pt un picnic in padure…

*Cand am citit regulile concursului,neintentionat am zambit!
Oare a venit vremea sa rada la propriu lumea de mine si de experienta mea? Da,m-am gandit ca poate imi va aduce aces cos minunat pentru a ma ambitiona sa mai merg la un picnic.Revin la acest subiect…
Primul picnic! Prima iesire cu prietenii la varsta de 16 ani,prima data cand ma lasa parintii sa merg pe munte neinsotita de un adult! Eram impreuna cu verisoarele mele si prietenii nostri comuni,ne-am hotarat sa organizam o mica evadare din locul nostru obisnuit de intalniri,si prin anotimpul de primavara am plecat la un picnic,locul cunoscut doar de unul din amicii nostri,ceilalti incredere maxima,gata plecam. Nu ne interesa detaliile foarte mult si nu am pus totul pe lista cum se face intr-adevar cand organizezi un picnic, eram gen ”fiecare aduce ce poate de acasa”.Spus si facut! Ajungem la locul propus,ne asezam paturile pe care le aveam fixxx unde??……Intr-un musuroi de furnici,in cateva secunde tipam toti si saream,incercand sa nu fim muscati.Mai in gluma mai in serios,am trecut peste acest mic incident si ne-am mutat putin mai departe de locul acela,am lasat lucrurile acolo,si am gasit un rau in apropierea noastra,ne-am gandit ca ar fi perfect sa ducem lichidele pe care le aveam la noi acolo sa le pastram reci,fiind destul de cald afara. Iar,zis si facut! In timp ce noi construiam acolo un mic baraj pentru a pune sticlele acolo,mancarea noastra statea singurica si fara ajutor pe patura,in mijlocul padurii,pe unde s-a gasit sa treaca,un calut foarte frumos de altfel,care si-a vârât capul in cosul unde aveam salata verde si alte legume pentru a pregati o salata,bineinteles am ramas fara ele,pana am ajuns noi acolo,el si-a facut pofta foarte bine,am ramas totusi cu cateva rosii si am zis ”eah,facem salata doar de rosii si asta e”.Nu am reactionat niciunul negativ asupra calului deoarece noi iubim mult animalele.Ne-am gandit noi asa,daca a trecut acest cal pe aici sigur este vro trecere a animalelor si vor mai venii si altele,ne mutam la sus de locul acela.Ne apucam de taiat aperitivele pe care le aveam la noi si toate gustarile pe care le-am adus preparate de acasa le-am scos.Toate bune si frumoase,intre timp,sticlele noastre de suc si apa nu eram in siguranta deloc,un catel care era ciobanesc si a venit cu turma lui uriasa de oi si cu pastorul,ne-a deranjat ,trecand prin rau ,inventia noastra pentru a le pastra reci si fluxul apei sa nu le duca departe,din pacate cu parere de rau am ramas fara ele.Sincer deja imi venise o stare de nervi groaznica si eram foarte suparata,imi era o sete …Un prieten,mi-a spus sa vad lucrurile altfel,asa a fost sa fie,asa este la picnic,nimic nu putea fi cum am planificat noi.Dar setea mea cum se potolea? Atunci un prieten de al meu,pasionat de tot felul de pomi,a zis : ”azi suntem in 2 Aprilie,seva de mesteacan este cea mai potrivita acum” eu :”ce cum?cum sa beau asa ceva?” a inceput sa-mi spuna ca este foarte sanatoasa,la crestearea parului si pentru multe organe ,ficat,rinichi…. Am strans tot,si am plecat in padure pentru a gasi mesteacan,cam dupa vro 30 de min,am gasit,a facut o gaura in copac,si cu un pai pe care mi l-a dat el confectionat din iarba uscata(fân)am baut cu pofta seva aceea,care era foarte bunaa.Am fost surprinsa placut ca poti sa te descurci in orice situatie daca ai cultura generala. Ne-am urcat sus de tot,de unde se vedea satul,era uimitor,era o experienta frumoasa,imi dadeau lacrimile de bucurie. Chiar daca am trecut printre niste mici incidente,ne-am descurcat. Totul s-a terminat cu bine !Mi-as dorii mult acum pe timpul verii sa mai organizam un picnic!

Parintilor mei le.au placut mereu picnicurile / gratarele in timpul liber , mergem si zeci de km distanta de casa pt a sta4 ore la iarba , pe patura , la aer curat !
Mie mi.au placut mereu si am avut noroc ca si prietenului meu i.au placut gratarele numai ca noi plecam cu prietenii la munte si ne insiram pe 2 ,3 zile in fine poveste este despre o intamplare cu parintii mei de cand aveam 13/14ani( acum am 24)

Era duminica ne facusem planurile cu o zi in urma , sa avem de toate de la patura la cutit , sare , carne de enspemii de sortimente , carti de jos , nelipsitele seminte , totul sa fie perfect, urma sa mergem pe la vidrarul,putin mai sus , sa gasim o portiune de campie , mai retrasa ( sunt din Pitesti era ceva de mers pana mai sus de vidraru)!
Ne trezim de diminenata , urcam toata casa in masina , paturi perne ,masa ,scaune , sa fim cat mai comozi ,carnea am lasa.o ultima in frigider ca sa nu se incalzeasca pana incarcam noi restul,suntem aproape pregatiti , ultimele retusuri , gemuri inchise( ca poate cine stie vine vro furtuna si naprasnica vara in august sau in mintea mea pune cinva scara ai urca in casa , stateam la etajul 1 ( si chiar eu urcasem cu scara pana la etajul 1 pentru ca pierdusem cheia si ma gandeam ca cine stie poate o face si altcineva , prinsasem frica ) ) verficam gazele , fiecare pe rand( fara sa ne dam seama ca verificam toti ) apa oprita ca toate explodeaza doamne fereste vro conducta)in fine ! Ne gandim pe rand ce ne trebuie, urcam in masina , masina full , lucruri pune inclusiv pe canapeaua din spate pt ca porbagajul ” gemea ” de plin ce era, aveam o dacia breck veche de cand lumea si pamantul , destul de spatioasa dupa parerea mea dar in momentul acela nu indeajuns de spatioasa( suntem 4 membri in familie trebuia sa intre tot ce era necesar la un gratar dar noi luasem mai mult decat necesarul)
Plecam , usor usor , poc, troc masina , mami ingrijoara ca nu ajungeam , masina trecea printr.o perioada grea in timpul ala la scurt timp am schimbat.o , tati optimist „merge MARLEN” ( asa o chema pe masima ) tati avea o” relatia „cu masina aia , o incuraja , mangaia si cand vedea ca nu da roate ii mai trantea cate un pumn in bord ( ce vremuri mi.e dor de masina aia )! Merge Marlen ce merge pe drum drept , ajungem si la partea cu urcatul , Marlen nu mai putea , tragea greu , 20 km pe ora , facusem coada in spate, tragea sa moara Marlen , mami find o fire mai nerabdatoare si pusa mereu cu capsa cand nu erau lucrile cum vroia ea , incepe sa trancane,volumul voci ei crestea la fiecare curva ( si ce pot spun cu „cateva ” curbe ) tati tacea era genul care indura , stia ca Marnel e pe moarte stia ca „sufere „, am trecut pe langa o gramada de portiuni de campii, dar nu ne convenea , una era prea lata , alta prea populata , alta prea abrupta , alta prea nepopulata , nimic nu ne convenea , masiniile ne depaseau si se uitau la noi ca la niste vite care trec pe mijlocul drumului prea incet si incurca circulatia !
Cu chiu cu vai ne.am gasit campia noastra perfecta , cu iarba verde cu padurea aproape , cu aerul dulce (devin nostalgica ,vremuri ca alea nu vor mai fi ,acuma totul e mai usor de obtinut ,masina merge , ai mei parinti parca se pun prea bine de acord , masina nu mai are un nume in fine ) soarele era sus falnic, adia un vanticel , liniste ( se mai auzea cate o masina din cand in cand ) raul era pe apoape se auzea si el ( cand imi aduc aminte de momentele ale parca imi vine sa.mi fac bagajele sa.mi sun prieteni si sa plec dar imi amintesc ca e marti si sunt schimbul 2 ai nu ma duc nicaieri decat la munca ) incepem si golim masina , jos gratarul , jos cateva lemne , carbunii , toporul mai erau lemne si peacolo in caz ca nu ne ajungeau ale noastre, masa , scaunele , patura langa , pernele ,sucul si apa la rau , facem acolo un mic baraj cu niste pietre, eu ai fratele meu investigam zona , e mai mic ca mine cu 7 ani, ne ducem la apa , normal ca ne facem fleasca , ne certa putin ai nostri parinti , ne apucam de foc ( eu langa foc ca intotdeuna ) sa pun surcele frumoa ca in filme in forma de con, dau foc nu.mi ia foc din prima , nici din a doua , iau hartii multe pun pe foc , mult fum , parca luase foc padurea , in fine ia foc , iese un foc misto , mare , pun multe multe lemne ca pt 5 gratare , mami vroia sa manance mai repede , eu pusasem prea multe lemne si groase , vine tati da jos lemnele nearse si pune cativa carbuni, urla sa pregateasca carnea ( alor mei le place sa vorbeasca tare, sa strige unul la altul , sa auda tot vridrarul ce vor ei sa faca ei ) !
Se duce mami in masina sa ia carnea nu o gaseste, sub masina , cauta pe masa , sub masa , in rîu , pe langa rau , carnea nicaieri , eu simtisem ca incepe „furtuna” da si ce „furtuna” , surpriza , carnea o lasasem acasa ,luasem legumele , rosiile , castraveti , varza , branza si ceapa ( trebuia ceapa) usturoiul si nelipsita paine , dar carnea, mici ,carnati il lasasem in frigider , sa nu se incalzeasca pana duceam restul lucrurilor in masina si im frigider au ramas , incep ai mei sa dea vina unul pe altul , da vina si pe mine , burtile noastre chelalaiau ,ne calmam intr.o ora , ne punem pe patura si manacam ce avem , incepem sa ne jucam carti , ai mei incep sa glumeasca ( cu burta plina viata e mai buna ), ne mai jucam prin rau se face tarziu si incepem sa ne strangem calabalucul , Marlen merge cum trebuie ca doar e la coborare, ascultam niste radio si ai mei vorbesc in fata , fratele meu doarme la mine pe genunchi a avut o zi plina )
A fost o zi tipica alor mei , cu bune si rele , cu parinti mei care ii iubesc si ma bucur ca sunt cum sunt , nu o sa fie niciodata plictisitori,am tinut minte ziua aia si nu o sa o uit niciodata , mai sunt multe patani , cum am alunecat si am cazut in nomol ( da namol dala gros de cazi si te faci neagra din cap pana in picioare ) si cum m.a alergat mami sa ma plesneasca ca sunt neatenta, mereu prezentele lacrimi, dupa imbratisarile si dupa pupaturile , doamne ce frumoase sunt pucnicurile !
Scuze de greselile gramaticale scapate , sper ca va amuzat macar un pic povestea mea si poate cine stie castig !

La primul meu picnic am fost in jur de 5-6 ani si țin minte ca era o dimineața călduroasă de vara,perfecta pentru o zi petrecuta cu familia in aer liber asa ca am plecat bucuroși spre poienița in care aveam sa facem picnicul.
Cand am ajuns,eu împreuna cu sora mea am fugit mai departe pentru a ne juca,in timp ce tata făcea grătarul.Cand am găsit locul perfect pentru a ne ascunde si pentru a ne distra,am observat ca un tufis s-a mișcat.Aveam 6 ani deci ne-am speriat groaznic.E adevărat ca prima data nu am acordat asa de mult interes pentru „tufisul agitat”,dar cu cât stăteam mai mult acolo cu atât se mișca mai rau.Eu si Maria,sora mea,am alergat la mama si tata si i-am chemat pentru a ne apăra de animalul ce credeam noi ca se ascunde acolo.Tata a luat un bat,s-a apropiat,dar in acel moment fratele nostru,Matei a sărit si ne-a speriat.Apoi cu toții am ras si ne-am amuzat de sperietura care am tras-o din cauza fratelui nostru A fost o experiența de neuitat si nu voi uita nicio data acele momente întâmplate la picnic!!

Pregatiti-va sa auziti cum a decurs cea mai frumoasa zi din viata mea …
Intr-o miercuri eu si prietenul meu planuisem sa mergem la pescuit si sa facem si un picnic pentru ca era o zi superba de vara.Numai ca eu trebuia sa ajung mai intai la doctorul oftalmolog pentru ca aveam o programare pentru controlul periodic .Am zis ca pana la urma sa mergem la control si mai apoi sa facem picnicul.Am ajuns la cabinet, am avut mai multe teste si ca de obicei la sfarsit a trebuit sa citesc si literele de pe panou. Unele mari,altele mici si imaginile erau schimbate de domnul doctor.Cei care ati fost la control oftalmologic stiti despre ce vorbesc.Ok.. le citesc eu atenta si deodata imi apare in fata ochilor fraza ,,VREI SA FII SOTIA MEA? ”(pe care evident nu am mai fost in stare sa o citesc pentru ca ochii mei incepusera sa dea apa la soricei)Prietenul meu era foarte emotionat si i-am zis ,,da ”apoi am mers sa sarbatorim .La picnic,ca acolo e cel mai frumos.Am pregatit noi tot,am mancat o salata de fructe si am zis sa pescuim si sa facem un concurs sa vedem cine prinde cel mai mult peste.Eu nu ma pricep deloc la pescuit.Mi-a pregatit el undita ,aferent,corespunzator si eu eram pregatita de atac .Am si pus pariu ca o sa strang 10 kilograme de peste iar el mi-a zis ca daca reusesc o sa-mi cumpere balta:)) Eu as fi prins,sunt sigura de asta daca nu venea un tantar sa ma ciupeasca ..Am lasat undita din mana si am vazut-o cum se indeparteaza de mine :))Eram ceva de genul:Jack..come back!!Nici nu stiu sa inot dar prietenul meu a sarit dupa ea si mi-a adus-o el .Bineinteles ca a ras de mine si mi-a zis ca o sa intru in istorie pentru ca a plecat pestele cu undita ,dar partea buna e ca l-am prins pana la urma .Mi-a zis ca se duce la masina sa aduca o sticla cu apa si cand s-a intors mi-a intins in fata ochilor o undita cu.. (intrebare de 100 de puncte:Ce putea sa imi aduca ?)Da,un inel prins in undita sclipind in razele soarelui.Happy end

Acum vreo 10 ani am plecat sa facem un picnic la iarba verde pe malul unui parau de munte, undeva in zona Coada lacului, Bihor, un loc foarte apreciat si frecventat pentru activitati de acest gen. Eram cu prietenul meu de atunci si viitorul sot. Cum eram studenti si mai saracuti, am calatorit pana acolo cu personalul dis-de-dimineata, ca mai apoi sa facem autostopul si o plimbare zdravana de cativa km pana la destinatie. De logistica si mancare s-a ocupat prietenul (eu contribuiam cu participarea). Ajungand rupti de oboseala si de foame, la finalul unei ploi torentiale care ne-a surprins pe ultima portiune a traseului si ne-a stricat tot cheful, ne pregatim sa asternem merindele pe patura adusa in acest scop. Asteptam sa fiu surprinsa, dar nici chiar asa: prietenul adusese niste glorioase, nemaipomenite….conserve de pateu si ceapa. Ca sa nu fiu cu totul nedreapta, mai pregatise si o bucata de slanina afumata. M-am impacat cu soarta (fluturasii din stomac mai tin de foame) dar tocmai cand ne infruntam mai copios, in rasunetul unor senzuale acorduri orientale, isi facu aparitia pe pajiste, langa noi, o masina impunatoare ca volum si numar de ocupanti. Vreo doua familii coborara, instalara un cort apreciabil ca marime, dotat cu saltele, perine, plapumi si alte asemenea iar apoi barbatii se apucara de facut ditamai vatra cu foc, deasupra careia asezara un ceaun considerabil. Isi petrecura prima parte a zilei gatind, ascultand manele, in voie-buna si mirosuri de ciorba, fripturi plus alte delicatese de care nu mai pomenesc. In acest rastimp, cei doi indragostiti, cu masa lor frugala, stateau cu spatele la distractia generala, uzi si mangaiati de caldura focului aprins pentru….uscat.

Intr-o zi eu si fratele meu ne-am hotarat sa mergem la pescuit si dupa ce terminam de pescuit sa facem un mic picnic am adus niste cartofi si pesti pe care I-am prin am zis ca facem un foc si ii prajim , dar ce sa vezi fratele meu vine cu galeata cu pesti si cade cu toti pesti si se face tot noroi si a udat to ce am adus si a iesit un mare dezastru inloc sa fie un picnic reusit :))

Intr-o sâmbătă însorită ne-am trezit devreme știind de acest picnic de vineri căci de atunci era plănuit acesta . Deci cum ziceam ne trezisem noi toți dimineață și plecăm . În drum cum sa nu ne întâlnim noi cu un sarpe si sigur cum mie îmi este frică de șerpi eu am dat peste el si am tipat si ne-am speriat , în continuare mergem până ajungem la un loc unde nu era nici soare dar nici prea multă umbră . După ce am mâncat, înainte să plecăm sora mea se juca cu câinele căci si pe el l-am dus la picnic si dintr-o data sora mea vine la mine speriată si îmi spune că a pierdut câinele , am început să căutăm câinele ,până la un moment dat când am găsit câinele dar era căzut intr-o vale care era foarte abruptă si amândouă am încercat să coborâm si nu am reușit decât să ajungem în apă din vale ude , dar partea bune este ca am găsit câinele care era destul de uscat pe lângă noi ude leoarcă .

Plănuisem picnicul ăsta de la începutul sesiunii. Eram o gașcă frumoasă în facultate, genul ăla care-și vedeau de școală și de joburi în parametrii decento-excelenți dar care ieșeau la suc și la 11.00 noaptea dacă de la 01.00-03.00 era promoție la sala de bowling!
Vară, cald, 3 mașini ticsite cu nebuni hotărâți să se înfrățească cu natura, ultimul an, integraliști.
„Cine aduce grătarul? Ați luat și bere fără alcool pentru șoferi? Pantaloni scurți sau lungi, să nu ne ciupească ceva?” erau doar câteva din problemele noastre, dar aia cu adevărat simpatică ne pândea din partea stării schimbătoare a vremii. Nimic la Meteo (Busu, bată-l vina), nimic pe cer sau in briza mării.
Hopa sus in mașini, veselie, am luat pătura, pahare, carne proaspătă, fructe, lichide dătătoare de veselie și, desigur tot felul de aparate foto și telefoane performante să imortalizăm super-picnicul nostru.
Cât a durat bucuria? 30 de minute după ce am ajuns. Doar ce terminasem de aranjat „locul de luat masa”, fetele lucrau de zor la o salată de roșii, băieții începuseră strașnic să rumenească carnea, exploram vizual împrejurimile în căutare de mere pădurețe și corcodușe când s-a întâmplat… Din senin, cea mai caldă, bruscă și lungă ploaie de vară din câte îmi amintesc! Bineînțeles că n-am plecat, eram siguri că o să țină 10 minute și gata, ne reluăm activitățile. Ne-am mutat sub niște copaci din apropiere, am terminat salata în mașină și grătarul era protejat cu o pătură ținută ca un cort de doi dintre cei mai înalți ingineri din grupa noastră.
Bineînțeles c-am râs cu lacrimi cât a durat toată procedura, eram fleașcă și doar grătarul ăla ne mai ținea de cald dar a fost un „picnic cu pătura pe sus” de care o să ne amintim mereu. De atunci mereu luăm cu noi și o umbrelă micuță, numai bună să adăpostească grătarul arzând că au făcut băieții febră musculară până s-a isprăvit carnea. Eram (mai) tineri și flămânzi, n-am fi plecat de acolo nici dacă ne plăteai.

Întîmplare veche, de acum aproape 30 de ani. La țară, în vacanță, cu încă vreo 4 prieteni, vîrstă 10-16 ani, hotărîm un picnit prelungit cu campare la pădure. Loc pitoresc, deal, peisaj. Merinde – pîine, slănină afumată, cîrnați în borcan cu untură (deh, ardeleni), brînză de oaie, ceapă, roșii, etc. Băutură – doar apă de la izvor, vezi vîrsta. Completăm proviziile cu cartofi dintr-o holdă a CAP-ului și cucuruzi în lapte, dintr-un lan de porumb al aceluiași generos CAP. Cortul (cărat cu chiu, cu vai, fiind f. greu) instalat la marginea pădurii, lanul de porumb în apropiere, foc de tabără, mîncăm merindea de acasă – slănina prăjită în frigare, untura scursă picurată pe pîinea cu ceapă mărunțită (cine știe, cunoaște), apoi cartofi copți în jar, încă cu ceva pămînt pe ei, ce buni și crocanți erau, cucuruzi copți tot în jar, mai buni decît cei fierți, fiind mai dulci și crocanți. Mm, îmi lasă gura apă și acum. După masa împărătească, jocuri, povești, distracție. Se întunecase, încet, spre miezul nopții, cei mai mici trecuseră în cort la somn. Rămăsesem lîngă foc eu cu un prieten, noi fiind cei mai mari (Winnetou și Old Shatterhand, ce mai, nu ca puștimea), mai povesteam încet, mai ronțăiam un cucuruz, admirînd stelele, jocul potolit al focului, jeraticul trosnind, foșnetul tainic al pădurii, savurînd liniștea nopții… Deodată se aud zgomote în lanul de porumb, în multe locuri, se rupea porumb. Ce, cine să fie la ora asta ? Cineva la furat porumb ? Dar sînt mulți, frate, și deloc discreți. Cîinele mîrîia amenințător și deodată se repede în lanul de porumb lătrînd furios. Atunci se dezlănțuie iadul, pămîntul începe să se hurduce de tropote. Cîinele se întoarce speriat, schelălăind. Ne dumirim, era o turmă de mistreți, mulți, care veniseră să se înfrupte și ei din porumbul în lapte. Probabil un vier înfuriat atacase cîinele. Mistreții fug, examinăm cîinele de răni, nimic, doar spaima. Ceilalți, care dormeau în cort, dau năvală afară speriați, somnoroși. Cînd aud de mistreți, spaimă, scîncete, „să mergem acum acasă că ne mănîncă mistreții”, etc. Unde să mergi în crucea nopții cu tot calabalîcul ?! Îi potolim cu greu, „mistreții nu mănîncă oameni, cîinele ne apără, ”, șamd. În sfîrșit, se culcă iar, ne culcăm și noi, frînți, dar dormim cumva iepurește, trăgînd cu urechea la ce se mai aude afară. Înspre zori, cred că puteai să tai lemne pe noi 🙂

Am plecat la drum sa mergem la un picnic in afra localitatii. Am mers cam 2 km, apoi verisoara sotului, care se afla cu noi în masina, ne-a povestit unde venea la scaldat când era mica. Gata, am hotarât, facem un picnic acolo. „Ai luat-o razna?” m-a întrebat nevasta-mea. „O sa ne împotmolim!”
I-am dat ordin Matizului sa coboare spre lac, pe un drum de carute. Micul gigant s-a conformat ordinului si dupa multe balacareli venite dinspre partea feminina, am ajuns la vreo 100 de metri de lac. Am coborât si am cautat un loc pentru picnic-ul nostru (de fapt cateva sandwich-uri si câteva mere).
„Tati, ia uite câte vaci sunt acolo!” exclama si pustiul meu. Ne-am îndreptat spre ele, deoarece, vrând-nevrând, drumul spre lac trecea prin apropierea lor. Când sa ne apropiem, una din vaci s-a ridicat în picioare. Apoi alte trei. Ne uitam noi mai bine si am înghetat: toate „vacile” erau… tauri! Norocul nostru ca erau legati cu frânghii.
„Pisici!”, sopti nevasta-mea, alba de frica. „Incet, înapoi!” am soptit si eu, pierit. Ne-am îndepartat, iar „vacile” s-au asezat, una câte una, cu ochii uriasi îndreptati spre noi. Ne-am asezat, la rândul nostru, acompaniati de un catelus, savurând în tacerea locului, sandwich-urile, cu un ochi spre lac iar celalalt spre „vaci”.

La Sinaia in urma cu 3 ani:dupa ce am vizitat Manastirea Sinaia ne-am hotarat sa mergem la Castelul Peles dar inainte de a-l vizita ne-am propus sa intindem masa la poalele padurii din jurul Castelului;in timp ce picnicul era in toi am auzit fosnete si zgomote ciudate venite din padure(era mos Martin)asa ca am lasat totul acolo si am fugit!Cred ca ursul a avut un ospat pe cinste!

Am avut foarte multe picnicuri, impreuna cu familia sau cu prietenul meu sau cu diversi prieteni. Dar imi amintesc mereu cu foarte mult drag si cu zambetul pe buze de primul picnic cu ai mei colegi din primul an de liceu.
Urma sa avem 3 ore consecutive de matematica (dirigintele nostru fiind proful de mate)… intr-o zi de luni,in luna mai. Ceva greu de suportat avand in vedere vremea superba si faptul ca toti copacii inverzesc atunci, ca miroase a flori peste tot, pe orice alee din orice parc, ca e fix perioada in care te gandesti la ce vei face la vara, nu la ecuatiile de gradul 2 sau la sinusul vreunui unghi.
Gandurile noastre (ale catorva colegi, 10/12) au empatizat, asa ca am decis in mod telepatic sa lasam matematica pentru urmatoarea zi (nu exista zi fara matematica, deci puteam recupera).
L-am „mituit” pe paznic cu vorbe frumoase asa incat sa se duca in curtea interioara a liceului…, iar noi cu o viteza fantastica sa fugim pe poarta spre Cismigiu!
De fapt, mai intai am mers in cel mai apropiat super market am luat mancare, asa cum ne pricepeam noi atunci.. si ne-am continuat drumul…
Cismigiu. 14.00 ( aproximativ)
Eram cei mai multumiti liceeni din Bucuresti in momentul ala. Pana si apa plata ni se parea ca are un gust mai bun.
Am gasit un loc perfect, sub un copac, undeva la umbra… ne-am intins jachetele, am mai scos si cateva caiete ( doar de la materiile pe care le uram, fizica majoritatea) si picnicul nostru a inceput. Jeleuri, ciocolata, sendvisuri cu sunca facute pe loc, apa plata calda( pusa de mama de acasa), 1 sticla de Cola din care beam toti( pentru ca nu mai aveam bani si pentru pahare) si in rest, doar glume si lucruri noi,barfe despre fiecare.
A durat destul de mult, cateva ore… iar noi nu ne doream sa plecam prea curand, doar cativa nori si cateva picaturi de ploaie ne-au facut sa ne strangem toate bagajele, pungile si resturile de mancare( pentru a le consuma a2-a zi la liceu) si sa ne duce spre case, urmand sa le povestim parintilor cate lucruri am putut sa invatam in cele 3 ore de mate, si ce amintire buna avem datorita acelor ore.
Am ramas in continuare prieteni toti si ne amintim uneori de momentul asta, radem si acum de noi si ne amintim de cum ajuta fiecare grupul, asa cum se pricepea…
Mi-ar placea ca acum sa ii scot la picnic din nou, dar dupa 6 ani sa avem un picnic „asa cum ar trebui”.
Va multumesc ca ati citit!

Cu siguranta ca avem momente in viata noastra cand ne dorim sa evadam din orasul in care ne desfasuram activitatea zi de zi, sa fim in mijlocul naturii si sa ne bucuram de lucrurile simple care ne inconjoara. Astfel, la finalul unei saptamani tumultuoase, am hotarat sa mergem la picnic, impreuna cu cei doi copii, Tudor si
Amina, la Durau. Nu va puteti imagina bucuria celor doi ingerasi ai caror ochi straluceau de nerabdare. Ne-am facut bagajele si am pornit la drum.
Dupa ceva vreme, am ajuns la destinatie, ne-am odihnit putin, apoi am pregatit cele necesare pentru picnic, la fel cum vedem prin revistele de specialitate. Va dati seama ca veselia era in toi si fiecare astepta sa isi incante simturile cu delicatesele preparate cu multa grija. Tudor ia o felie de paine bine coapta, isi pune pe ea dulceata preferata, face ochii mari de placere si se pregateste sa muste cu pofta. Un fluturas multicolor se asaza pe felia de paine, curios si el sa guste. Tudor se opreste si incearca sa-l alunge, dar fara rezultat. Ori de cate ori voia sa muste din paine, fluturasul venea la loc. Amina se amuza, iar glasul ei cristalin strapungea aerul caldut de vara. Noi, parintii, intelegeam dorinta arzatoare copilului de a simti aroma dulcetii si faceam tot posibilul pentru a indeparta fluturele. Intr-un final, acesta, satul probabil, isi gaseste un nou loc, chiar pe varful nasului lui Tudor. Il saluta prieteneste si decide sa plece.
Toata lumea avea o buna dispozitie si intamplarea aceasta ne-a facut ziua mai frumoasa. Bineinteles ca Tudor si Amina s-au distrat de minune.

Sunt genul de persoana ordonata si disciplinata,careia ii place sa planifice tot,tot.Cand plec undeva trebuie sa stiu cand ajungem,unde dormim,ce si unde mancam.Ma informez,fac rezervari,fac bagajele dupa ce citesc 10 surse de prognoze meteo.Intr-un weekend recent,lucrurile au stat altfel,nimic planificat,insa totul s-a aranjat de la sine.Intr-o joi,am hotarat brusc sa participam la un eveniment gastronomic de langa Sibiu.Aflasem de o asociatie inca din toamna de la cumnata mea,mi-a placut initiativa de popularizare si pastrare a traditiilor,a legaturilor cu satul,natura si istoria.Am sunat si mai erau fix doua locuri pt picnicul cu cirese din Cisnadioara.George a gasit repede o camera la o pensiune din centrul Sibiului,intr-un weekend aglomerat,dedicat Festivalului de Teatru de care n-am stiut pana n-am ajuns acolo.Foarte bine ca n-am stiut,optimismul ne-a ajutat sa nu ne dam batuti dupa ce la primele pensiunii au spus ca totul este rezervat pt weekend.Vineri ne-am pornit catre Sibiu.Tot timpul a plouat cu galeata.Nu stiu cum,dar nu ne-am intrebat nici o clipa cum o sa fie picnicul pe astfel de vreme.Am ajuns abia la 9 seara si ne-am gandit ca am vrea sa mancam paste la restaurant.Localul se golise la acea ora,incepuse un meci al natioalei.YES!!!Un restaurant numai pt noi.Nici daca planificasem nu iesea atat de bine.A doua zi am pornit la Cisnadioara pt picnic.Am fost intampinati intr-un foisor de lemn cu hencles si cafea.De hencles am aflat doar acum cateva luni si l-am gustat doar o data in piata din Sibiu.M-am bucurat ca am avut ocazia sa-l gust proaspat,preparat chiar in Cisnadioara.Intr-un colt era amenajata o masa bogata cu mancarea noastra.Erau mancaruri traditionale,cu ingrediente din zona Sibiului.Erau acolo ceapa verde cu slanina,lichiu cu ceapa sau varza,gem de fenicul,branzeturi de Sibiu,tarte si pesouri cu verdeturi.Organizarea a fost impecabila.Am avut la dispozitie caserole si pungi pt ca fiecare sa-si puna la pachet tot ce pofteste.Pt mine cate putin din ficare…Cateodata ma gandesc ca trebuie sa par ciudata rau in preajma mancarii,cu ochii sticlind si iscodind fiecare platou,tragand cu urechea la orice urma de reteta.Am pornit apoi la plimbare,condusi de gazda noastra,care ne-a povestit despre ce se mai produce traditional in zona cu multe eforturi din partea localnicilor.Drumul a durat jumatate de ora.In varf am fost recompensati de un loc grozav pt pinic,un loc cu priveliste peste satul Rasinari.Mancare,odihna,aer curat si alte povesti ne asteptau acolo.Drumul de intoarcere a fost si mai frumos.Eram energizati de la mancare dar si de anticipatia tocanitei cu ciuperci care ne astepta jos.Am revenit la foisor pt. felul principal.Cat noi ne-am plimbat ne-a fost pregatita tocanita si cartofii noi.Ne mai asteptau carafe pline de sirop se soc si zmeura.Am avut si desert,prajitura cu cirese,cu zmeura,tort de ciocolata,fursecuri cu gem.iar pt copii,inghetata.Dupa o scurta siesta in gradina,ne-am scuturat de moleseala si ne-am intors la Sibiu.Stiam deja unde vom cina fiindca in timpul picnicului am auzit de un restaurant indraznet.Ne-am plimbat cateva ore in Sibiu,o placere de ficare data.Am luat cina iar highlight-ul serii a fost supa de urzici cu ghimbir.A doua zi ne-am intors la Cluj.Cum am iesit din Sibiu,a inceput sa ploua cu galeata.Am concluzionat ca tot weekend-ul asta,universul ajutat de cativa oameni intreprinzatori a lucrat ca sa ne fie noua mai bine.Experienta a fost tare faina si deja ma gandesc la alte planuri,nu definitive,ma las purtata de pamant.

Ne mutasem de o jumătate de an pe malul Dunării, lâng Porţile de Fier, într-o fostă colonie muncitorească. Apartamentul micuţ cu două camere de la etajul unu al unui bloc din bca de două etaje avea sub el un pârâu cu apă limpele ca lacrima, zglobie şi în faţă se deschidea privirii coasta împădurită a muntelui ce părea că se apleacă să ne sărute muşcatele în zilele calde de vară. Colindam cât e ziua de lungă pe uliţele pietruite, cu prietena mea Letiţia pe care am cunoscut-o chiar din prima zi, în timp ce aşteptam ca mama şi tata să se înţeleagă cu muncitorii şi să descarce lucrurile din camion. Ea locuia la parter, cu mama şi cei doi fraţi mai mici. Tată nu avea, dispăruse în ceaţă cu vreo doi ani în urmă, înainte de a se naşte cel mai mic frăţior. Se speriase omul de atâtea guri flămânde. Flămândă era Letiţia şi în ziua aia, că am simţit nevoia să-i dau ei cornul cu ciocolată din care muşcasem doar o dată. Am devenit prietene pe viaţă şi mi-a arătat toate cotloanele demne de explorat şi toate oportunităţile micii noastre comunităţi.
În câteva zile ştiam toate locurile în care puteam culege raci de sub malul pârâului, unde se adună copiii la scaldă şi unde se prind cei mai gustoşi caraşi. Nu ne jucam cu păpuşile că n-aveam. Nici eu nici ea. Ne jucam cu cele zece pisici din jurul blocului nostru şi cu Lache, câinele lăţos şi plin de purici care se punea cu burta în sus de cum ne vedea şi ne seconda credincios pretutindeni unde ne duceau paşii încălţaţi în tenişi de pânză. Doar pe coasta muntelui nu ne avântam pentru că regula tatei era clară „Nu aveţi voie pe munte, că acolo sunt vipere veninoase şi muriţi dacă vă muşcă!”. Da’ spune-i unui copil că nu are voie şi l-ai prins iremediabil în plasa curiozităţii pentru dulceaţa lucrului interzis. Teoretic nu aveam voie să trecem pârâul, practic visam zilnic să urcăm pe serpentina care părea că duce într-o poiană pe care ne-o închipuiam plină de flori şi promisiuni de aventură. Drept urmare, am pus la cale în amănunt un picnic pentru una din zilele în care aveam să rămânem singure acasă. L-am cooptat în gaşca noastră şi pe Gigi, fratele mijlociu al Letiţiei şi pe Virgil, un băiat scund şi îndesat, cu ochii negri umbriţi de gene dese şi degetele pătate de la coaja nucilor verzi pe care le curăţa cu un briceag multifuncţional de care era tare mândru, le deschidea dintr-o singură mişcare după ce înfigea vârful cuţitaşului în mijlocul lor şi le mânca tacticos, culegându-le cu limba de pe lama tăioasă. Era cu doi ani mai mare ca noi şi se lăuda că ştie cu ochii închişi tot muntele, până în vârf.
Ocazia s-a ivit destul de târziu, prin august, când mai toţi copiii erau plecaţi cu familiile în vacanţă, mama Letiţiei se dusese pentru o zi la ţară împreună cu fratele mai mic, iar părinţii mei erau de serviciu până seara. Ne pregătisem noi de cu seară rucsacul, furasem nişte mere dulci din livada lui nea Mişu, vecinul de pe coasta din spatele blocului, adăugasem câţiva struguri cam cruzi furaţi din via gostatului, şosete trei sferturi să ne ferească de pişcăturile de insectele ce s-or fi găsit prin iarbă, câte un prosop că nu se ştie şi multă voie bună. Dimineaţă am aşteptat cuminţi ca mama să plece la birou şi ne-am adunat la mine. Am făcut câteva sandwich-uri cu brânză de capră şi roşii, câteva cu gem de prune din cămara Letiţiei, am pus cu noi o sticlă de apă, o faţă de masă şi-am purces la drum. Virgil a venit cu buzunarele pline de nuci verzi cu miez proaspăt sub pieliţa amăruie. Urcuşul a fost destul de greu, printre rădăcinile copacilor de care a trebuit să ne agăţăm, dar, după vreo oră de asudat şi de mers mai mult de-a buşilea, am ajuns în mult râvnita poiană care era exact aşa cum ne-o imaginasem. Cerul albastru rotea nori albi de vată deasupra stejarilor, iarba coaptă care ne ajungea până aproape de genunchi se unduia uşor sub vânt, din loc în loc clopoţei albaştri se scuturau sub greutatea unui fluture, albinele bâzâiau printre florile de ochiul boului, păsărele se îngânau deasupra noastră, în crengi. Am întins noi faţa de masă pe iarbă şi-am scos din rucsac mâncarea. Ne-am dat seama că ar fi fost bună şi-o pătură, dar ne-am mulţumit cu ce adusesem, că doar nu era să coborâm pentru atâta lucru. Faţa de masă plutea cumva pe deasupra ierbii înalte, noi ne aşezasem pe margine, firele înalte de troscot ne gâdilau pielea. Băieţii, ca băieţii, s-au apucat de explorat, eu m-am întins pe spate în iarbă, Letiţia s-a apucat să întindă piesele de rummy, să începem jocul. În toată pacea asta l-am auzit pe Virgil cum strigă:
– Băi, linişte că se aude ceva!
Toţi ne-am ţinut răsuflarea că doar ea se auzea în afara păsărilor de prin frunziş. Aaa, şi pietrele de rummy pe care le pocnea Leţiţia una de alta. Bâzâit de albine, muşte, ciripit de păsărele, linişte şi…. un fâşâit în iarbă. Sub mine mişuna ceva ce m-a pişcat de spate. Am sărit şi-am ţipat.
-Fugiţi, vipera! M-a muşcat vipera! şi-am luat-o la fugă cât am putut de repede până la prima rădăcină mai înaltă care mi-a pus piedică şi m-a trântit cât eram de lungă pe burtă.
Letiţia s-a ascuns repede după un copac, Virgil a aruncat briceagul şi nucile cât colo şi-a urcat pe prima creangă, Gigi a început să urle, a sărit peste mine şi-a fugit pe cărare până l-am pierdut din ochi, doar îl auzeam urlând tot mai departe. De frică am închis ochii şi-am aşteptat convinsă că o să mor atunci, acolo, în poiana mult visată şi tata o să-mi tragă o mamă de bătaie pe deasupra când o să mă ducă ăştia acasă moarta ca toţi morţii. O şi vedeam pe mama cum îşi smulge părul şi jeleşte şi-mi venea deja să-mi plâng de milă. De sus, din copac, Virgil a început să râdă isteric şi până la urmă a căzut de pe creangă ţinându-se cu mâinile de burtă. S-a ridicat cu cu greu şi a amestecat în râsul nebun şi câte un „au” că se julise în amândoi genunchii în cădere, ba-şi scrijelise şi vârful nasului de pământ. Letiţia a ieşit de după copac şi i-a tras un picior.
– Ce-ai mă, nebunule, te găsi râsul acum, când moare asta? Taci dracu’ din gură.
Virgil, nimic, se cocoşase de râs şi de durere şi nu mai putea articula nici un cuvânt. Lacrimile îi ajunseseră în bărbie şi se împreunau cu sângele care-i picura din nas, dar nimic nu-l făcea să se oprească din râs, de parcă n-ar fi avut nicio durere. Eu am aşteptat ce-am aşteptat cu ochii închişi şi dacă am văzut că moartea întârzie, i-am deschis să văd şi eu de ce râde nebunul. N-am văzut mare lucru cum eram întinsă pe burtă, aşa că m-am ridicat în capul oaselor, m-am scuturat un pic de praf şi mi-am aruncat privirea către masa noastră improvizată. Atunci mi-am dat seama! Două veveriţe codate şedeau în mijlocul mesei şi se înfruptau din nucile pe care le curăţase Virgil, Lache terminase de mâncat brânza şi acum se lupta pe rând cu feliile de pâine, aşezat pe burtă în locul în care stătuse Letiţia şi în locul în care iarba culcată palancă la pământ arăta că stătusem eu întinsă era un muşuroi de furnici mari şi negre, de toată frumuseţea care găuriseră şi cărau fericite ultimele felii de pâine unse cu gen de prune. Nici urmă de viperă sau alte vietăţi care să ne mănânce. Letiţia s-a prins şi ea într-un final şi s-a aruncat să mai salveze ceva din mâncarea adusă de-acasă. Striga la Virgil să vină s-o ajute în timp ce scutura energic feliile de pâine şi sărea de pe un picior pe altul să scape de furnicile care-i urcau pe mâini şi i se vârau pe sub haine s-o ciupă, eu mă uitam ca proasta la furnicile înşiruite pe două rânduri ca nişte soldaţi la defilare şi Virgil răsufla greu, aplecat de spate, cu mâinile puse pe genunchi, ca şi cum ar fi alergat la proba de maraton şi-ar fi ajuns primul. Doar Gigi nu se mai vedea şi nu se mai auzea nicăieri, numai că noi eram prea ocupaţi să ne mirăm de ce ne-a găsit, ca să ne dăm seama că lipseşte. Letiţia, tot sărind de pe un picior pe altul, printre serii de „aaaa, ahhh, te-am omorât, proasto”, s-a trezit să întrebe:
– Da’ Papă Lapte ăla unde-o fi, de nu vine să ne ajute?, de parcă noi o ajutam cu ceva.
Virgil s-a ridicat şi-a pus mâinile la gură şi-a început să-l strige. Ăla, nimic, tăcea ca porcu’n păpuşoi că era departe şi nici nu ne mai auzea. Am intrat toţi în panică, am lăsat gemul la furnici şi pâinea la câine, sau invers, nu-mi dau seama prea bine, că Lache, pişcat de furnici pe bot se tot freca cu labele ba pe ochi, ba pe nas şi strănuta întruna şi-am plecat să cotrobăim după el. O jumătate de oră am căutat pe după fiecare pom şi prin toate tufisurile, fără să dăm de Gigi. Letiţia a început să se jelească şi să urle că ea nu se mai întoarce acasă fără frate-su, c-o omoară maică-sa, eu plângeam de mila ei şi de-a mea, cu gândul la ce papară o să mămânc când o să afle mama, doar Virgil ne-a privit pe amândouă, a dat cu lehamite din mână, l-a fluierat pe Lache şi-a coborât pe potecă, aruncându-ne printre dinţi un „Fete, ce vrei, doar n-o să ai încredere în ele.”. M-am trezit că scot limba în urma lui, apoi m-am întors spre Letiţia, am luat-o de mână şi-am scuturat-o bine:
– Taci şi hai dracu’ acasă că ne-au lăsat ăştia singure pe aici iar mie mi-e frică. Ea s-a uitat cu-n ochi la mine, dar i-am zis c-o las acolo şi plec, ceea ce a speriat-o mai tare. A vărsat piesele jocului în rucsac şi-am luat-o la picior înapoi. Fugeam pe coastă în jos de parcă aveam roţi la picioare, mai mai să venim şi noi în nas ca Virgil. Ar fi fost ceva să umblăm toţi trei cu nasul julit. Pe faţa de masă n-am mai pus mâna, am lăsat-o la furnici. Când am ieşit din pădure Gigi se plimba ca un general prin apa pârâului şi Virgil, cu Lache după el, se ducea să sară gardul în livadă la nea Mişu după nuci proaspete.

Am scris,pe baloane colorate si pe mici cartonase/felicitari,mesaje ecologice pe care le-am oferit impreuna cu colegii mei de clasa celor care veneau la picnic,rugandu-i sa pastreze curatenia.Am invatat sa colectam selectiv,ne-am amintit de cei 3 R,ne-am jucat,am cantat,ne-am fotografiat,am mancat sandviciuri si minunatele cornulete pregatite de d-na diriginta,special pt. noi si am demonstrat,la randul nostru,cum trebuie sa arate locul de picnic,dupa servirea mesei.Am plecat spre scoala in jurul orei treisprezece,luand cu noi oboseala placuta dupa o munca bine facuta si imaginea de final a unei paduri de poveste,a unui spatiu romanesc ce merita admirat!

PICNIC CU PESCUIT
Cumnatul meu Mișu participa cu poftă reținută la orice picnic, unde ducea familia cu mașina personală și de aceea neputând decât să guste din băuturicile alcoolice.
Uneori agrea să facem petrecerea in livadă la noi, unde nu trebuia să se abțină de la licorile lui Bachus și se ocupa de tot cu mare pricepere si placere.
Odată a vrut sa organizeze un picnic cu doua familii undeva unde sa poata sa și pescuiască. Condițiile draconice puse de el și prietenul său cu privire la ora si locatie nefiind acceptate, cei doi, Mișu și prietenul său, au făcut picnicul singuri, după pofta inimii lor.
Pregătirile fiind făcute din ziua anterioară, s-au sculat pe la ora 2, pe la 2,30 au plecat din Iași spre un anume sat de pe malul Prutului unde au ajuns când se mijeau zorile și înfrigurați la propriu și la figurat și-au instalat (și priponit) undițele la bulboana cu somni…
După un timp de asteptare in sec, au tras cateva înghițituri zdravene din țuiculița ”cu mărgele” de multe grade, operațiune repetată cu placere crescândă…
Picnicul începuse perfect…
Veni și vremea să se dedulcească din bunătățile culinare din cămara proprie, pregătite sub exigenta supraveghere a cumnatului meu, cu expertiză în domeniu recunoscută unanim de prieteni…
Amicul său se intoarce de la mașină innegurat la față și având o sumbră bănuială:
-Mișule, nu găsesc coșul…
Gândindu-se că mototolul nici atâta lucru nu poate face, Mișu se repede la mașină, caută cu meticulozitate în toate ungherele mașinii și … nu găsește nici urmă de coș de picnic… Îl uitaseră acasă…
Ce-i de făcut? Să te intorci acasă la Iași parcurgând peste o suta de kilometri? Exclus! Să incerci să cumperi din sat ceva? Exclus…(era pe vremea crizei alimentare când uleiul și zahărul se dădeau pe cartelă).
Ca să nu mai lungim vorba: cei doi au pescuit flămânzi cât au putut rezista, pană către amiază, se zice că au și prins un somn mare.
Norocoși, au găsit o coajă de pâine uscată abandonată în iarbă anterior de un alt pescar. Au împărțit-o frățește, dar niciunul nu a putut repeta minunea cu pâinile și peștii care au hrănit mulțimile…
Intâmplarea, adevărată, l-a adus pe Mișu în situația de a deveni pescar martir…

Buna ziua,am sa va povestesc si eu o intamplare, care acum mi se pare comica dar atunci am fost putin furios.Ajunsi la zona de iarba verde undeva la 10 km de oras,odata parcati la padure .Dupa ce am parcat masina eu m-am apucat sa despachetez si sa asez zona de picnic,fara sa observ ca sotia a scos mancarea pt picnic,respectiv caserola cu mici din carne de porc/oaie 😉 si le-a asezat langa roata masinii deoarece acolo eram umbra.Dupa ce am stabilit teritoriul de mascul al familiei,am primit comanda sa mut masina de acolo pe motiv ca ii prea aproape de zona paturii.Odata urcat in masina am plecat cu ea de pe loc fara sa imi dau seama ca in dreptul anvelopei marca Continental se afla motivul pentru care am iesit in natura.Bine inteles ca am strivit tot ce inseamana porc/oaie in acea caserola,si uite asa am ramas fara mancare in acea zi .Va multumesc

Aveam in jur de 10 ani si am plecat cu familia la picnic, undeva la 30km de casa, langa o apa. Foarte bucurosi toti, am dus la masina mancarea, apa, paturile si am pornit la drum. Ajunsi la locul faptei, am inceput sa despachetam si sa punem de gratar. Daaar… uitasem gratarul acasa. Asa ca a trebuit sa impovizam, cu sarme si plase de fier gasite in raul de langa. Dar a fost cel mai frumos picnic!

Eram in anul III si-l placeam tare pe Nick de la TCM. If you like him, pick him…cum ar fi zis alt Nick de baza, domnu’ Nick Cave…asa ca, unde era cel mai nimerit sa-l pick pe Nick, daca nu la picnic…? Zis si impachetat….cosuletul de Scufita, bunatati de Brutarita si berica de Hangita…plus un show pe masura: l-am tocmit pe var’miu – inimos dresor de caini – si am imbracat opt puiandrii in costumase haioase, fiecare cu cate o litera pe hainuta in spate, asa incat, dupa multe antrenamente si defilari mai ceva ca pe dogwalk, cand va fi ziua cea mare sa i se poata spune ‘Te iubesc’ din sirul simpatic de patrupede haioase cu mesaje de imbarligat bipede…Zis si facut: am adus voi-Nicku la picnic, l-am hranit la firu’ ierbii, si, cand a venit vorba de desert, l-am rugat suav sa inchida ochii. Omu’s-a conformat, si, cand i-a deschis…patrupedele i-au marturisit amoru-mi de taina: ‘te buiesc’…Soc si groaza…incurcasera necuvantatorii ordinea in formatie…ce sa mai zic…stupoare, rasete, latraturi vesele…amicu-Nicu nu a consimtit la amoru’ meu, dar am ramas buni amici, asa ca, si acum cand ne incrucisam drumurile de familisti grabiti, ne salutam spre mirarea celorlalti, cu un ’te buiesc’, plin de elan…cate-un pic-nic-nic, cate-un pic-nic-nic, pana n-o mai ramanea nici Nick…

În perioada minunata de sarcina am realizat o ședință photo cu burtica. De-asemenea urma sa sărbătorim si prima aniversare ca familie, primul an de căsătorie și ne doream ca ședința sa aibă loc în natura.
Am avut timp sa gândim și sa pregătim totul în detaliu, inclusiv mult doritul cos de picnic pe care îl închiriasem.
Ajunși la locul ideal, începem sa pregătim decorul, așezăm cu atenție toată recuzita însă constatăm ca soțul uitase coșul de picnic în mașină lui, care ramase acasă evident. După câteva telefoane și multe rugăminți am reușit sa convingem un membru al familiei sa ne ajute, intre timp noi fiind presați de timp am fost nevoiți sa improvizam. Spre finalul ședinței a ajuns și coșul de picnic care din păcate nu apare în nici o poza!

Iata si povestea mea amuzanta, scoasa din cutiuta cu amintiri pretioase :))
Era intr-o zi de august, acum vreo 3 ani, daca imi aduc bine aminte. Ne gandim, eu si gasca mea de prieteni, sa facem ceva ce nu mai facusem pana atunci. Si cum la mare fusesem, pe Transfagarasan fusesem, in cluburi fusesem suficient, ne-am gandit sa mergem la un picnic, undeva pe langa Pestera Polovragi, in judetul Gorj. Da-i si fa o lista cu toate cele necesare, alege-ti cea mai tare tinuta din sifonier, alcatuieste rapid un playlist cat sa ajunga 2 ore dus-intors, cam cat tine drumul din Ramnicu-Valcea pana acolo. Toate astea pentru ce? La picnicul cu pricina, isi facea aparitia si un personaj masculin, dupa care mi se topeau calcaiele la vremea respectiva :)) In total, cred ca eram vreo 7-8 fete si baieti.
Vremea superba, soarele stralucea pe cer atat ca sa adaugam si un bronz frumos tinutei. La un moment dat, scoatem si noi setul de bedminton. Evident, partenerul meu era baiatul de care imi placea. Si da-i si arunca fluturasul, si ce mai rasete, cat romantism…Pana apare o turma de oi. Turma pastea linistita, ciobanul nu stiu prin ce ierburi era ascuns, ca nu l-am zarit in acel moment. Baiatul imi arunca frumosul fluturasul spre mine, numai ca vreo 10 metri mai incolo. Ma duc eu frumos dupa fluturas, in rochita alba, brodata, pe care o purtam cu mare mandrie, sa ridic fluturasul, cazut periculos de aproape de turma de mioare. Dau sa iau fluturasul, fixand cu privirea berbecutul care pastea linistit si neperturbat (la prima vedere), chiar in fata mea. Numai ca, ce sa vezi? Vine spre mine cu o sclipire in ochi de parca abia astepta sa ma ia in coarne, iar in secunda urmatoare incepe sa ma alerge. Si da-i si incepi sa tipi de te aude toata suflarea adunata in campie. Si cum alergam eu, asa frumos, nimeresc intr-o mocirla, formata din ploile cazute zilele anterioare. Si aluneeeec cat vezi cu ochi, dar asta nu e tot. Ati ghicit, am cazut in mocirla, de mi-am transformat rochita alba intr-o superba vestimentatie cu picatele de noroi. Prietenii mei radeau de mama focului, dar nu singurei, ci erau ajutati de toti vecinii nostri de paturica. Baiatul, caruia incercam eu sa-i fac ochi dulci cu atata gingasie, acum isi tinea mana la gura, in incercarea esuata, evident, de a nu rade si el cat il tine maxilarul :))) Trebuie sa recunosc ca a fost cea mai penibila si amuzanta intamplare traita de mine pana in prezent, dar pana la urma, acestea sunt cele mai memorabile. Finalul? M-am dus la un rau din apropiere, am scaldat un pic rochita, i-am indepartat cat am putut petele si m-am pus la soare sa ma uscuc. Nu aveam deloc haine de schimb la mine si nici nu puteam sa le stric distractia prietenilor mei, spunandu-le sa mergem acasa, asa ca am indurat pana la final. Acum , eu si iubitul meu (baiatul de care imi placea atunci) radem copios de fiecare data cand ne amintim intamplarea.

Am planuit impreuna cu sotia si parintii sa plecam la un picnic.Am stabilit ca aducem noi mancarea, iar parintii niste sucuri, fructe si apa.Zis si facut. Am mers cu o zi inainte la cumparaturi cu sotia, seara am pregatit totul asa cum trebuie.Totul era pregatit. Dimineata am plecat cam grabiti, am luat din frigider ce trebuia si am plecat. Ajunsi la locul de intalnire, am facut focul pentru gratar si cand sa punem carnea am constatat ca nu era carnea ci o punga de legume congelate puse pentru iarna.Asa am ramas doar cu painea, legumele si fructele la picnic. Pana la urma a fost o iesire in aer curat, dar si o intamplare amuzanta. Carnea era la frigider si ca sa ne revansam fata de parinti am facut o friptura a doua zi si i-am chemat la noi.Si acum radem cu pofta cand ne amintim.

Primul picnic-primul sarut

Va multumesc sincer ca mi-ati daruit ocazia, nu sa castig un cos pentru picnic, ci pentru amintirile mele dragi, ascunse cu o oarecare dibacie in fiinta mea. Sunt la varsta aceea cand castigarea unui premiu paleste in fata marii bucurii ce vine din noi in cate o amintire strivita de timp, agatata ca frunzele toamnei luate de vant si amestecate cu alte frunze din alte toamne trecute peste trupul nostru.

Sunt nascuta la tara si tristul cufar al plecarilor l-am carat inca de la sase ani pentru o scoala care mi-a retezat puterea ce o luam din iarba si vant, din aromele fanului si dulceata caiselor din curtea bunicii mele, Fita. Pretutindeni, viata omului incepe cu o plecare si se opreste cu o sosire. Vacantele, iata ce timp si sederi m-au fascinat si m-au facut fericita! 3 iulie 1978, duminica, in satul meu Optasani, nunta mare, baiatul brigadierului C. A. P. se insoara si tot satul fierbe. Tineretul, fetele cautasera croitorese indemanatice pentru rochii care sa vibreze pe trupurile arse de soarele nauc al verii. Eu, nu.

Asteptam aceasta duminica tupilata dupa o mare nerabdare. Eram cu randul de vaci de pe ulita unde lucuiam. Nimeni din cei adulti ai casei nu ma lasau sa ma duc, dar eu, eu doream cu putere sa pasc vitele intr-o duminica asa de importanta. Simteam cum imi cresteau tepi de arici in mine la gandul ca timp de 12 ore voi respira si voi vorbi cu Adrian, baiatul cel destept si frumos al satului. Adrian, pentru mine era lumini de soare si luna. Si el mergea cu mine cu vacile. Am inceput pregatirile inca decuseara, ce voi imbraca, cum imi voi impleti parul care era partea mea cea mai reusita din tot aspectul meu de fiinta umana. N-am dormit si am hotarat sa-l cuceresc pe EL, frumosul, cu cel mai autentic si gustos picnic. Ce puteai gasi intr-o bucatarie taraneasca in verile fierbinti ale acelor ani? Am incropit sendviciuri cu branza si marar, oua fierte, dar carora le aplicasem niste taieturi originale, rosii taiate nufar, lapte covasit in sticlute mici de Cico.

Insa piesa de rezistenta a picnicului era carnea de la garnita cu bucatele de castravete murat si desertul se ridica la cel mai bun nivel: clatite cu urda si gem de caise. Desigur, nu aveam cos de picnic si nici o cutie speciala, am ambalat totul in servetele brodate ale bunicii, am cautat furculitele si cutitele pastrate de bunica inca de la nationalizare din 1948, boierul Vladescu i le daruise, la fel si cestile miniscule de portelan, promitindu-i solemn mamii-mare ca nu le voi sparge. Toate puse intr-o cutie de lemn ca o valijoara. M-am caznit minute bune, stricand cateva paini pentru felii apetisante si fine ce urmau sa atinga buzele frumosului meu. Noaptea de dinaintea acestui festin am trait-o cu fierbinteala primei dragoste ascunse de lume in lumina lampii ce-mi inbujora obrajii si ochii. Pe atunci nu aveam inca lumina electrica pe ulita. Citeam la lumina lampii si Adrian imi facea liste cu carti ce trebuiau citite neaparat. Iar eu le-am citit, le-am trait cu inima si gandul la el. Dar cum le-am inteles, unde m-am pierdut? Am ramas pe drumul sfant al vietii, intr-o gara numita frumos –educatoare. El a calatorit mai mult, mai departe citind si tot citind pana la Bucuresti intr-un minister.

Si iata ziua asteptata de suflarea satului vine, si vine si ziua mea de vacarita tanara cu cufarul cu bunatati in spate si cu mirosuri ce puteau picta cu siguranta, nostalgii pe fata infometatilor. N-o sa uit rochia mea de panza taraneasca cu maci imprimati pe poale si nici cea mai eleganta sanda, le pregatisem pentru nunta. Eram vacarita cea mai eleganta de pe pamant. Apar vacile, 21 la numar si apare si Adrian, iar bucuria mea nu-si gasea astampar in trupul tanar dar indoit de povara cufatului, ma saluta si pornim pe campurile cu sadina ale satului. El trage un bat dupa el si sub brat tine aparatul de radio Ascultam muzica si pazim vitele, ce poate fi mai frumos pe lumea asta? Vacile sunt docile si infometate, asta e bine pentru ca pot sa-l privesc cat vreau si pot sa visez la trupul lui, cat vreau.

Adapam la garla vitele si ele se adaposteau sub stejarii imensi sa rumege. Caldura ne-a inmuiat si ne hotaram sa mancam. Incep sa am emotii si cu gesturi studiate asez masa. Rup o creanga de maces inflorit, o pun sa troneze inr-o sticla, i mprastii petale roz peste fata de masa puternic scrobita si Adrian ma priveste si privirea lui ma inalta si imprumut ceva din eleganta ariciului si canta Peter Sue Mark la radioul agatat de creanga stejarului a carei umbra ne intra in suflet ca un torent ametitor. La doi pasi de noi e garla, ce curge lin si ne propunem sa ne racorim fata si apoi sa mancam. Uzi de harjoana din apa eram doua zgomote tinere ce se tineau de mana si… sarutul, primul, a venit repede si delicat ca vantul prin stejarii adormiti de caldura. Primul meu sarut. Primul meu sarut si prima mea falfaire de iubire.

Adrian ma sarutase, imi venea sa plang, sa rad si sa nu-mi deschid niciodata ochii. Sa raman in bezna alaturi de sarutul lui pana la sfarsitul vietii. Dar tipatul scurt al lui Adrian m-a trezit, vaca lui cu a mamii-mare serveau nepoftite din picnicul meu. Amandoi alergam si gonim pe neobrazate si calculam pierderile.

Sunt multe, sunt compromise servetelele, o ceasca si aproape toata mancarea, dar salvam laptele batut pe care il servim din sticla, cu bucuria ce ti-o da tineretea. Mustatile de lapte de pe buzele, ce inca mai vibrau de sarutul minunat si barbatesc sunt sterse de un sarut nou, urmat de un altul al baiatului frumos si destept ce mi-a starnit adolescenta. Vacile noastre continuau sa se linga de gemul de caise iar o vitelandra inca alerga pe izlaz cu un servet scrobit al bunicii in coarnele ascutite si tinere. Campul intreg e un picnic urias si sufletul meu il pastreaza viu pentru totdeauna.

Într-o sâmbătă împreună cu băieții, Zoli peste negru, Vasile zis lupu și Robi baba chineza am ieșit la pădure. Am lăsat mașinile la strada principala și trebuia sa trecem peste un rău, am făcut vreo 2-3 ture toți pana am adus bagajele. După câteva ore de relaxare cu multe beri și grătare peste negru a decis sa facă o baie în rau….în timp ce stătea stătea pe spate a apărut o rață care s a cuibărit pe pieptul lui. Fiind într-o stare avansata de alcool a răspuns avansurilor ratei, drept răsplată rata i a lăsat o cufureala pe piept :)))))
True story!

Cică o vorbă, readaptată, zice că „Cine n-are copii, să facă!”. Nu doar că sunt minunați, ingenui și sinceri, dar trăiesc fiecare moment de parcă ar fi ultimul de pe Pământ. Primul picnic împreună cu băiețelul nostru a fost memorabil. Chiar așa, din mintea lui mami și a lui tati, cel puțin, nu se va șterge niciodată. Acum câteva duminici, am zis să profităm de vremea cea frumoasă și să facem o ieșire în natură cu bebele nostru care în scurt timp va împlini 10 luni. Am sunat încă niște prieteni, un cuplu, și i-am întrebat dacă le-ar surâde ideea să ne însoțească. N-au stat nicio clipă pe gânduri, mai ales că nu aveau nimic planificat. Perfect! Se pune mami repede să facă mici bagaje, vorba vine; asta însemna cele necesare pentru ăla mic (de la scutece la zornăitoare), niște pături, ceva farfurii de unică folosință, un bol, tacâmuri…eh, cum se face când mergi la picnic. În cele din urmă am izbutit de le-am pregătit pe toate și, în speranța iluzorie că n-am uitat nimic, am pornit la drum.
În Maramureș, zona de unde suntem noi, sunt o grămadă de locuri frumoase pentru a-ți așeza pătura și a-ți umple plămânii cu oxigen binefăcător și mintea cu liniște. Gata, la pădure ne-a fost ținta! Și cum deja era ora prânzului, stomacul înceapa să dea semnale…Am ochit un loc perfect și ne-am apucat de zor să le despachetăm pe toate. Flaviu, băiețelul nostru, nerăbdător nevoie-mare să se joace, să râdă, să facă pozne și să se cațere pe mami (acum suntem la stadiul de cățărare gen maimuțică, ne pregătim să umblăm). Ca o paranteză, el nu a umblat de-a bușilea și refuză s-o facă. Tot ce face este ca din poziția funduleț, cu mâinile sprijinite în față, să-și dea elan și să se legene voinic. Cam din această poziție reușește să aibă acces la lucruri fel și fel pentru a-și satisface curiozități.
Băieții s-au pus și ei pe treabă să frigă niște cârnăciori și slănină. Eu m-am apucat de curățat și pregătit legumele pentru o salată savuroasă (ceapă,usturoi, castraveți, ardei, roșii, ierburi aromatice). Se anunța un prânz beton!!! Bineînțeles, mai mereu eram cu ochii pe pitic ca nu care cumva să, știu eu, scormonească prin pământ și să aducă pe pătură ceva “oaspeți”. Situația era, așadar, sub control. Povesteam pe limba noastră, el „da-da-da!”, eu „da-da-da, mami!” . Prietena mea ba lângă băieți, ba la mine. La un moment dat, mă cheamă și pe mine în zona de unde veneau aromele îmbietoare. Mă ridic să plec după ce m-am asigurat că piticul e cuminte și continuă să se joace liniștit cu ochelarii mei de soare. 1 minut, cel mult, a durat întreaga cumințenie! (cam cât am petrecut eu la 3 pași distanță). Pare-mi-se că mafiotul abia a așteptat să dispar câteva secunde că…Când m-am întors, mi-a venit să …să râd, să plâng, să țip….O sumedenie de feliuțe de castraveți cu felii mândre de roșii și ardei, îmbălsămate cu ulei, care decorau acum toată pătura. Inculpatul era cu bolul din plastic în cap, așezat gen pălărie. Mă privea atât de candid, de mândru și de amuzat, de parcă …Un fel de „Vezi, mami, ce-am reușit?!” „Flaviu mami-dulce, ce-ai făcut?”, exclam eu neștiind de unde să apuc problema, la propriu vorbind. Flaviu s-a pus pe râs și pe chițcăit, în vreme ce improvizația de pălărioară îi tot cădea pe ochi, lucru care-l făcea să se amuze tot mai tare. Iar cădea, iar o ridica. Un fel de „cucu-bau, mami” la picnic. Ce-a urmat? Să mâncăm copios, normal! Noroc că aveam muștar, că salata se isprăvise înainte de a o gusta 🙂 Așadar, slăninuța picurată pe pâine a urmat… De la aerul curat și activitatea intensă, după ce a primit și el papa specială de bebeluși, Flaviu a adormit ca un îngeraș! Întocmai ca un îngeraș! Ceea ce nu înseamnă că nu ne-am învățat minte: e clar, data viitoare nu mai rămâne poznașul singur lângă recipiente descoperite!

Am o amintire extraordinara pe care vreau sa v-o impartasesc..De abia terminasem clasa a IV-a si pentru ca eram in vacanta am hotarat impreuna cu niste prietene sa mergem la picnic .Am luat un cosulet cu bunatati si ne-am indreptat catre fostul CAP care se afla la iesirea din sat.Un loc umbros,verde si cu foarte multi duzi .Am intins frumos o paturica sub un dud,am mancat iar apoi eu m-am gandit sa ne urcam in dud ca sa adunam dude.Si asa am facut,fiecare si-a ales cate un copac.Imediat ce am ajuns sus,fiecare a inceput sa manance cu pofta din dudele mari si negre .Aventura a inceput cand dintr-o dat a am vazut cum intrau pe poarta CAP-ului ciobanii care se intorceau cu oile .Bineinteles mai erau acolo si berbeci,si capre si doi caini mari ciobanesti.Partea buna era ca noi eram sus si nu puteau ajunge la noi .Eu,vrand sa ajung mai sus la o creanga plina cu dude care imi faceau cu ochiul,am alunecat si am ajuns pe pamant.Berbecutii , oitele si capritele m-au ochit si am inceput sa fug cu viteza luminii.. Doina Melinte ce sa mai!Celelalte fete radeau de se prapadeau .. Acum rad si eu dar numai eu stiu ce frica mi-a cuprins sufletul..Ar fi cazul sa organizez un picnic si eu si sa le-o coc ca sa mai rad si eu de ele.Cine stie,poate ma ajutati voi sa organizez un picnic?

Țin minte că eram la bunici într-o vară și ca toți copii, îmi petreceam timpul zi și noapte afară cu prietenii. Într-o zi ne-a venit ideea să mergem la un picnic, iar cum bunicii nu ne prea întrebau pe unde mergem, știind că suntem de obicei în apropierea casei, am constatat că nu ar fi vreo problemă. Mie de mică îmi face plăcere să întocmesc planuri, așa că eu am fost cea care s-a ocupat de organizare. Am selectat bunătățile pentru picnicul ce avea loc următoarea zi și locația de asemenea.
Bunicii, grijulii cum sunt, ne informaseră mai demult să ne ferim de acea zonă, fiind mai periculoasă. Însă au lăsat la latitudinea noastră înțelegerea termenului, imaginându-ne că ar fi vorba despre vreun cimitir vechi ori vreo casă părăsită sau bântuită. Căci așa-s copii, domnește imaginația în sufletele lor.
În ciuda celor auzite de la „povestitorul satului” (un bătrân „într-o ureche”, cum îl numea lumea), despre povești cu fantome, noi eram hotărâți că e locul perfect. Ne-am împărțit așadar sarcinile: cine aduce coșul, pătura, jocul de rummy, cărțile de joc, bucatele, apa și sucul proapăt; mai exact tot ceea ce făceau un picnic reușit.
De dimineață am pornit alături de verișorul meu Tudor, Mihai, Maria, Dan și câinele său, Otto, pe lângă un iaz din apropiere, drum ce avea să ne limiteze considerabil bătăturile din tălpi, sau cel puțin așa speram.
Un gard de pomi imenși se formase în fața lui, fiind aplecate sălcii chiar lângă trunchiuri, astfel formând o uliță umbroasă, asemenea unui tunel mistic. Întotdeauna mi-au plăcut astfel de peisaje și niciodată nu m-am dat în lături să le explorez. Dincolo de iaz sunt scări, multe, multe scări, înguste și ușor strâmbe; însă nu ele erau cele care ne terifiau pe noi, ci bătrânul care stă în apropiere, care dă târcoale zonei și îi sperie pe copii cu chipul său vestejit și vorbele arțăgoase. Ghinioniști am mai fost, că unul dintre noi s-a împiedicat ca prostănacul de o treaptă și a căzut lat, cât era el de lung pe burtă, scoțând un strigăt strașnic, în timp ce câinele începuse să latre. L-am târât repede după un copac voluminos și ne-am ascuns cu toții pe unde am putut mai bine. Însă câinele, afurisitul, nu a vrut să stea potolit în brațele lui Dan și a început să scheune. L-am văzut toți pe bătrân cum se apropia, destul de repejor pentru vârsta lui, iar în câteva momente ne-a încolțit. Ne țineam toți răsuflarea, nu cumva să ne descopere. L-am auzit cu dădea să se întoarcă, cu scopul de a pleca, dar Tudor gemu ușor, iar Otto lătră zgomotos. În prima fază bătrânul se opri, dar cel de-al doilea lătrat a pus capac. Avea un baston în mână (și ce mai bastonul) și mai, mai să ne atingă binișor cu el, dar norocul nostru că eram iuți de picior și am fugit fără să privim înapoi, cu Tudor pe brațe, iar câinele îndesat în coșul de picnic (o mișcare foarte proastă pe care nu o realizasem atunci). Cu chiu cu vai am reușit să ajungem în lanul de porumb gigantic, plin de furnici și gângănii, pe care eu personal le detestam. După minute bune de mers, Mihai se opri și începuse să strige și să se miște precum o maimuță scăpată de la circ. Se scălâmbăia în toate felurile, iar noi ne uitam la el cu gurile căscate ce naiba l-o fi apucat. Dan, enervat la culme se răstise la el.
– Da` ce dracu` ai?!
Reuși într-un final printre gâfâituri să răspundă:
– Pe…pe spatele…meu…
– Ce? Nu înțeleg nimic…
S-a întors cu spatele, iar Maria a urlat așa de tare, încât cred că nebunul de bătrân ne-ar fi dat de urmă fără o prea mare dificultate. Era o ditamai caradașca pe spatele tricoului său alb imaculat și puteam vedea cum aproape îl prindea cu cleștii. Restul se uitau terifiați, iar eu, neștiind ce altceva să fac, m-am repezit la jocul de rummy din rucsacul lui Tudor, a cărui cutie era confecționată dintr-un lemn dur și am izbit-o direct pe spatele lui Mihai, trântindu-l atât pe el, cât și caradașca la pământ. Norocul său fusese că a aterizat pe iarbă moale, proaspăt tăiată, altfel își reteza sigur nasul. Ce-i drept că acum tricoul nu mai era alb, dar măcar nu mai era în pericol.
După ce am reușit să ne mobilizăm, am pornit încă o dată spre destinație și din fericire nu ne-a mai luat mult să ajungem. Locul ales de noi era pe malul unui lac. O zonă plină cu copaci uriași și sălcii plângătoare.
– Gata, în sfârșit am ajuns!
– Parcă am pornit în căutarea Americii, ironiză Mihai, încă ținându-se de frunte.
– Zic să ne așezăm puțin că sunt frântă, adăugă Maria.
Zis și făcut. Băieții au aranjat pătura, Maria jocul de rummy, Mihai cărțile de joc, iar aveam de gând să scot gustările. Am dat capacul ce acoperea armonios coșul și ce să vezi? Câinele era cu ultima bucată de ruladă între dinți și destule furnici cărau ordonat firimituri din sendvișurile noastre. Sucul se vărsase tot, iar covrigeii erau acum praf. Am scăpat coșul din mână, iar cățelul împreună cu celelalte viețuitoare s-au rostogolit pe iarbă, dând la iveală prietenilor mei lipsa gustărilor. Maria și cu mine am țipat la unison, iar băieții au început să râdă atât de zgomotos, că deja îi dureau burțile.
După câteva secunde în care i-am pirivit am țipat:
– Ce-i așa amuzant?!
Dan, maestru în a face haz de necaz, spuse printre chicoteli:
– Măcar ne-a rămas apa pentru picnic.
– Da, da, nu-i nevoie, că aveam apa lacului, continuă Tudor să râdă.
După o scurtă pauză comentă și Mihai:
– Acum cred că am priceput de ce nu ne lăsau să venim aici…
– Ia zi.
– Nu destinația este periculoasă, ci drumul în sine până aici. Adică, uitați-vă la noi: unul e julit tot, eu sunt pătat și cu câteva coaste rupte, Maria plânge de zor, tu ești nervoasă de te-ai înroșit, pe Dan îl doare burta de la atâta râs….măcar câinele a avut parte de ceva noroc…
Și am început cu toții să râdem până ne-a luat durerea de obraji…