iLUX.ro continuă seria #OameniÎnDar pe care a început-o cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Pentru că Andreea Vasile, realizatoarea interviurilor, a descoperit o mulțime de oameni cu povești care merită cunoscute, în fiecare lună a anului 2019 vei putea să faci cunoștință cu un nou om-poveste care să te inspire și să îți facă ziua mai frumoasă.

 *****

Claudia Romana Rista e o autodidactă care a transformat pasiunea pentru gătit într-o cercetare antropologică inedită. După o carieră în vânzări, la nivel de top management, Claudia a decis să își asculte inima și s-a reinventat. A devenit ”Fata care gătește cu flori” și, ca antreprenor, a dezvoltat propriile proiecte, fără să îi fie teamă de suișuri și coborâșuri. În ultimii doi ani, a început să recupereze rețete uitate din toată țara, pe care a bătut-o la pas, prin forțe proprii, și le-a reunit pe toate în cartea ”Zestre Culinară”. Despre toate acestea am vorbit cu ea în interviul de mai jos, o călătorie colorată prin tradițiile culinare mai puțin știute ale României și o poveste despre un drum personal plin cu obstacole și surprize, dar care merită din plin.

Fata care gătește cu flori, Sic Szek, judetul Cluj

În urmă cu mai mulți ani ai decis să îți schimbi viața: ai renunțat la un job stabil și bine plătit ca să-ți urmezi pasiunea pentru arta culinară. Cum te simți azi cu decizia pe care ai luat-o atunci?

A fost o nebunie în care nimeni din jurul meu nu a crezut, am făcut ceea ce instinctul și inima mi-au dictat. Avusesem deja câteva declicuri. În primăvara lui 2012 am simțit că am un drum diferit, îmi făcea plăcere să merg la piață în zilele obișnuite, mă bucurau lucrurile simple, trăirile. Am început să gătesc pentru evenimente corporate festive încă din toamna lui 2011. Am avut și perioada aceea de ‘’între’’. Ca om de vânzări, când am realizat că eram nevoită să refuz comenzi de catering venite de la noii mei clienți, am oprit totul. Mi-am luat o pauză sabatică, inițial am crezut că va fi de-o vară, dar iată că au trecut șapte ani.

Tranziția de la stabilitate la o viață de freelancer în domeniul artei culinare a venit cu suișuri și coborâșuri și astfel te-am cunoscut și eu pe tine, într-o perioadă în care nu știai ce va aduce ziua de mâine. Cum ai învățat să trăiești cu incertitudinea omului care lucrează pe cont propriu și ce te-a făcut să rămâi pe drumul tău când ți-a fost mai greu?

Cred cu tărie că cel mai important lucru în viață este să facem ceea ce simțim, să ne cunoaștem pe noi înșine, să nu lăsăm nicio zi să treacă fără a face pași spre împlinirea visurilor noastre. Să ne învingem fricile. Desigur, incertitudinea zilei de mâine ne face să alegem la tot pasul. Eu mi-am ieșit din zona de confort, dar asta după ce am dat cu capul și de pragul de sus, și de cel de jos. Nefiind omul compromisurilor, am mers înainte, întotdeauna înainte. Mă simt norocoasă că fac parte din acel grup restrâns de oameni care fac ce le place.

Fata care gătește cu flori, Sic Szek, judetul Cluj
Fata care gătește cu flori, Sic Szek, judetul Cluj

Știu că ai avut momente foarte dificile în care, poate, au fost luni când nici măcar banii de chirie nu știai dacă îi ai. Și, cu toate astea, nu te-ai dat bătută. De unde ai avut credința că va fi bine?

În cei șapte ani, am fost pusă în situații limită, unele m-au dus și pe mine în situații fără ieșire. Lecția dură este că noi trebuie să fim primii care să ne apreciem munca ca mai apoi și ceilalți din jurul nostru să o aprecieze și să o respecte la rândul lor. La un moment dat, eu am început să îmi selectez clientela, era un pas firesc. Fiind un business pornit din pasiune și cu atâtea sacrificii, nici nu mă gândesc să fac altfel lucrurile. Fără pasiune, nu ar mai exista.

 

Ai devenit cunoscută drept ”Fata care gătește cu flori”. Cum ai avut ideea aceasta și ce înseamnă, de fapt, să gătești cu flori?

Într-o emisiune la TV am gătit, în direct, cu flori, a sunat o telespectatoare să întrebe cine e tipa care gătește cu flori și, de atunci, așa mi-a rămas numele. În timp, pasiunea mea pentru gătit și modul în care m-am reinventat au făcut din ”Fata care gătește cu flori” o deschizătoare de drumuri. Am lansat o invitație la pionierat, la un stil de viață relaxat, bazat pe instinct și pasiune, un mod de a vedea zilnic florile din viața noastră și de a înflori pe zi ce trece. Am fost mereu cu un pas înaintea tendințelor. Dacă acum șapte ani, majoritatea, nu numai cei din branșă, priveau gătitul cu flori cu oarecare scepticism,’’cum adică, cu flori?!’’, de vreo doi ani încoace regăsesc flori comestibile decorând mâncarea din farfuriile restaurantelor, chiar și a celor de cartier. Mă bucură că ceea ce am întrezărit eu acum opt ani a devenit azi o practică curentă. Bucătăria cu flori comestibile este cea care m-a făcut cunoscută și m-a propulsat în rândul elitelor. Fiind promotoarea bucătăriei cu flori, sper ca un următor pas pentru cei care se încumetă să o practice să fie cel firesc, ‘următorul nivel’ este să înțelegi că și florile au gust și textură și nu un rol exclusiv decorativ în farfurie.

Nu te-ai oprit însă aici și după crearea acestui brand ai devenit și o culegătoare de rețete și povești ascunse din bucătăria noastră tradițională, ai făcut totul la firul ierbii, umblând prin satele din toată țara. De ce ai dorit să depui acest efort și să culegi, într-un mod atât de direct, aceste informații?

Mă fascinează produsele tradiționale și regionale și cele făcute în casă. Produsele de artizanat. Călătorind în interes de serviciu, am cunoscut altfel bucătăria regională, locală și de sezon, am învățat să compar gusturi și să înțeleg ce e tradițional și ce nu. Provin dintr-o familie cu origini maghiare, sârbești, românești, nemțești. Noi și acum sărbătorim de două ori Paștele. Bunica m-a învățat să merg pe inspirație, să plec la piață fără niciun plan. Să mă bucur de ceea ce descopăr acolo. Să mănânc din roadele pământului acolo unde sunt. Peste ani, când am plecat pe la sate să caut rețete vechi, simțeam că e păcat ca ele să se piardă. Această simplitate a vieții de la țară are un farmec de nedescris. Cu ingrediente puține, e o bucătărie bogată cu rețete făcute cu ce se găsește în jurul gospodăriei și cu o tehnică a dibăciei greu de descifrat azi pentru cei neinițiați. Nu m-a interesat niciodată doar rețeta, am consemnat trăirile și viața din jurul ei. Am mers pe acest fir de poveste, am putut să pun în practică lucruri învățate în timpul studenției la Jurnalism, în Timișoara. Este un efort în plus, dar am simțit că merită și că așa trebuie spuse.

Pită cu unsoare
Pită cu unsoare

Ai umblat mult prin toată țara, indiferent de anotimp și de obstacole. Ce a însemnat pentru tine să călătorești atât de mult, cu ce fel de oameni te-ai întâlnit și ce fel de povești ai cules de la ei?

În primăvara și vara lui 2017, am consemnat povești și rețete din satele săsești. Mi-am dorit mult să consemnez rețete, povestea lor și să ofer localizarea rețetelor. În 2018, am străbătut țara în lung și în lat. Am ales sate mai puțin cunoscute din zone diferite de la noi din țară: Tomnatic (Timiș), Sic (Cluj), Rimetea (Alba), Esechioi (Constanța), Vaideeni (Vâlcea), Nucșoara (Argeș). Am încercat, și cred că în mare parte am reușit, să îi fac mândri de ceea ce au, să scot la iveală ceea ce au ei mai prețios și inedit. Am învățat și eu multe de la localnici, unele experiențe m-au făcut să dau importanță lucrurilor care cu adevărat contează. Le sunt recunoscătoare pentru asta și le mulțumesc și pe această cale. Din 2018, poveștile și rețetele le adun în cartea ”Zestre Culinară”, un proiect fain marca ”Fata care gătește cu flori” împreună cu Profi România.

Gospodărie din Nucșoara, mic dejun
Gospodărie din Nucșoara, mic dejun

Apropo de povești și rețete, care au fost cele mai surprinzătoare informații despre bucătăria tradițional românească pe care le-ai aflat și care ți s-au părut o noutate pentru cine suntem și pentru cum mâncăm noi, ca popor?

Bucătăria românească tradițională este un amalgam de bucătării regionale și etnice. Poate că acum, după ce a trecut Anul Centenarului, e mai clar de unde venim și ce popoare ne-au influențat cultura, implicit bucătăria. Putem să acceptăm asta. Bucătăria românească are influențe puternice din bucătăria imperiului austro-ungar, franțuzești, nemțești, are accente balcanice, are gusturi orientale, turcești, tătărăști, grecești, italienești. Despre această zestre culinară am ales să vorbesc și să v-o împărtășesc. Eu pătrund în comunități. De acolo pleacă totul, rețetele se păstrează altfel, ele nu suferă multe abateri față de rețeta inițială. E fantastic să trăiești ceea ce am trăit eu acolo la fața locului. Mă bucur de fiecare dată când am ocazia să vorbesc și să povestesc despre asta.

Ai adunat foarte multe rețete de peste tot pe unde ai fost. Ai putea să ne spui trei dintre preferatele tale?

De una dintre descoperirile culinare inedite am avut parte acum șase ani într-un sat de lângă Gherla, Sic/Szek. Acolo, la Pensiunea Sovirag, am gustat supă armenească de hurut (aganciabur). O supă de oase de vită cu legume, cu ‘’urechiușe’’- un fel de tortellini, dar mai mici, umpluți cu carne de vită foarte iute – și dreasă cu hurut, un condiment – un fel de cub Knorr – făcut din laptele lăsat la alterat cu verdețuri, fiert după șase săptămâni până la consistența unei paste, apoi uscat. Am comandat atunci o porție, din curiozitate, și așa am aflat povestea. Merită bătut atâta drum până într-un asemenea loc, căci astfel de rețete pot renaște un sat întreg.

În Banat, în Tomnatic, unde a trăit cea mai mare comunitate de francezi de la noi, am descoperit rețeta de calete (de la francezul Galette), sărățelele presate în presă și gătite la foc în aer liber. Practic, așa se făceau în gospodării sărățelele presate înainte să se modernizeze lumea. Nici nu te-ai fi gândit de unde pleacă totul! Pe vremuri, când se adunau bărbații la o partidă de cărți, se delectau cu aceste calete, care mergeau perfect lângă berea rece. Legenda locală spune că, în rețeta originală, nu se punea chimen ca să nu se zgârie bărbații la limbă. Haios! Ideea este că am găsit, într-un singur loc din sat și după multe căutări, această presă de fier grea și veche, care are peste o sută de ani. Rețeta are peste 200 de ani vechime. Apoi, cine s-ar fi gândit că delicatesa locală în Tomnatic sunt țâmpii de broască, adică puii de baltă făcuți pane. Și, ca în fiecare gospodărie, există o tigaie specială pentru prăjit puii de baltă. Aceste rețete și povestea lor vă invit să le descoperiți în cartea ”Zestre Culinară”. E păcat să le ratați!

A treia rețetă la care mă opresc azi este o supă din Curtici, județul Arad, supa de cloape, o supă de legume cu paste din pătură de aluat modelate în formă de pălărie (clop, regionalism de la ungurescul kalap) și umpluți cu brânză frecată cu mărar. Ce este inedit este faptul că umplutura poate diferi de la un loc la altul, de exemplu, în Chișineu-Criș se face cu rămășițe de telemea uscată, amestecată cu boia. Dacă diferă și forma, un fel de ravioli, dar mai mari, vorbim de supa de pătăști. O altă supă! Aceste supe nu au trecut proba restaurantelor, au rămas supe de gospodărie. Se făceau în zilele de post (cel catolic) și sunt considerate de ”sărăcie”. Daca mergeai în vizită, nu ți se punea supă de asta pe masă, că nu era considerat semn de bunăstare.

Fata care gătește cu flori, Sic Szek, județul Cluj
Fata care gătește cu flori, Sic Szek, județul Cluj

În călătoriile mele de anul acesta voi căuta să relatez cât mai multe povești culinare din locurile în care ajung. Cei care sunt interesați, mă pot urmări și pe Instagram #fatacaregatestecuflori. Totodată, fac un apel către cei dețin zestre culinară, să îmi scrie, cine știe, poate ajung și pe la ei, tare m-aș bucura să primesc astfel de invitații.

Mi se pare foarte interesant că ai avut ocazia să vorbești cu oameni care, poate, nu s-au gândit niciodată la ei înșiși ca la niște surse care pot contribui antropologic la istoria bucătăriei noastre locale. Cum li s-a părut oamenilor întâlniți de tine ceea ce faci?

Aceasta a fost una din provocările deplasărilor pe teren. În unele sate am ajuns pentru prima dată, fără să am surse locale, să cunosc pe cineva dinainte. Oamenii locului au fost toți surprinși cât de bine mi-am făcut lecțiile despre satul și comunitatea lor. Cred că și eu i-am surprins prin simplitatea abordării, căci poveștile curgeau. Cei care mă urmăresc pe rețelele de socializare au avut frânturi ”la cald” de acolo, unele chiar foarte emoționante. În unele comunități, am primit invitația de a mă întoarce și scrie mai departe despre rețetele și tradițiile lor culinare. Sunt mândră că ceea ce am făcut noi este apreciat și de cei cu care am lucrat. Ca să aleg unele sate, fac o documentare înainte, citesc monografii, cărți de istorie, articole, stau de vorbă cu oamenii locului, oamenii plecați din locul respectiv, este o muncă titanică. Pentru Tomnatic, am fost sprijinită în documentarea inițială de un istoric, de câțiva dintre profesorii și foștii colegi de la Jurnalism, de prieteni, de autoritățile locale, de comunitatea șvabilor și cea a francezilor din Banat. Am recitit cartea Smarandei Vultur, ‘Francezi în Banat, bănățeni în Franța’’ și am și luat legătura cu scriitoarea, am stat de vorbă cu oameni plecați din Tomnatic, care astăzi locuiesc în Polonia, Germania sau Franța. Am ajuns, dupa vizita la cimitirul din sat, în casa omului care îl are în grijă de trei decenii. Dacă ar fi să adun toți oamenii care au contribuit cu informații pentru ca această colecție să vadă lumina tiparului, sunt peste 200. Câte povești am ascultat, atâtea notițe mi-am luat. Aș putea scrie o nouă carte, a poveștilor din spatele poveștii. Rețeta Inpren Supp, mâncarea de dimineață a șvabilor, o rețetă cu o poveste tristă, dar extraordinar de gustoasă, deși e făcută din apă, făina, boia și ceapă, am decis să o includ în carte impresionată fiind dupa o vizită în care am cunoscut o doamnă de 96 de ani care mi-a povestit de vremurile deportărilor în Rusia și Bărăgan. Pe viitor, mă gândesc că poate voi avea privilegiul să documentez și video aceste căutări, călătorii și descoperiri!

documentare in Tomnatic
Documentare in Tomnatic

Ai numit foarte frumos cartea cu rețete pe care le-ai adunat ”Zestre Culinară”. Ce ai vrea să le spui celor care citesc acest interviu despre zestrea culinară a acestei țări, ce ți se pare ție important de reținut de către noi toți?

”Zestre Culinară” este un proiect marca ”Fata care gătește cu flori” în parteneriat cu Profi România. Prima ediție a avut un tiraj record de peste 85.000 de exemplare și a fost distribuit prin rețeaua lor de magazine, peste 800. S-a dat în primele zile ca pâinea caldă. În mai puțin de zece zile, mai erau disponibile mai puțin de 10% din exemplarele tipărite. Pot să îți spun că ”Zestre Culinară” a ajuns să fie citită și peste hotare, am primit felicitări din Bruxelles, Texas, Washington, Elveția, Irlanda, Caraibe. Ilustrația este de excepție, la fel și calitatea grafică. Diana Oroș și Luminița Popescu sunt tinere talentate cu care colaborez deja de câțiva ani. Îi invit pe cei care doresc să urmărească povestea din spatele poveștii, pe contul meu de Instragram și pe pagina de Facebook a Profi România, pentru a afla ultimele noutăți. Împreună am reușit să aducem bucuria în gospodăriile oamenilor. În continuare, mi-aș dori să nu se piardă această zestre, iar noi să vedem bucătăria românească cu ochii sufletului. 100% românesc este moștenirea culinară pe care ne-au lăsat-o cei care au trăit pe aceste meleaguri. E timpul să privim din această direcție identitatea noastră culinară. Facem un pas în spate, acceptăm și înțelegem că bucătăria noastră este alcătuită din bucătării regionale. Eu le mulțumesc, pe această cale, încă o dată, celor care m-au primit dezinteresați în comunitatea și gospodăria lor și sper să ajung în 2019 în cât mai multe sate despre a căror zestre culinară să povestesc.

Localnici din Sic, după liturghia de duminică, în port popular specific
Localnici din Sic, după liturghia de duminică, în port popular specific

Pentru că deja cunoști bine bucătăria tradițională românească, cum ți se pare că mănâncă azi românii?

Noi, românii, stăm pe o mină de aur. Dar suntem fani și asimilăm repede în cultura noastră hamburgerii, pizza, pastele, hot-dog-ul, macarons, éclair-ul. Azi ne preocupă pulled pork-ul, mâine o dăm pe coaste marinate. De când cu show-urile culinare televizate, și nu numai, suntem experți culinari. Ajungem să ne contrazicem pe rețeta de mici, sarmale și ciorbă de burtă și proveniența lor. Ne contrazicem pe rețeta corectă de salată de boef, salată de vinete. Unde duc toate astea? Uităm să vedem cu ochii de azi ceea ce am avut ieri, iar acel ieri e deja foarte departe. Să mergem în Maramureș, să vezi acolo ce coaste afumate se fac și ce gust fain conferă ciorbelor sau sarmalelor. Să mergem în Oltenia de sub Munte, în zona Vaideeni, Novaci, să gustam tocan, un confit de oaie autohton. Să înțelegem că Bucovina este patria sarmalelor cu păsat, că ne vine rețeta pe filiera ucraineană. Să știm că satele din Crișana sunt tărâmul nedescoperit al pastelor și al tăiețeilor de supă, că în Rimetea există șomodi, un cozonac umplut cu scorțisoară, care doar acolo se face, după o rețetă veche de 300 ani. Eu am speranța că aceste lucruri nu se vor pierde, m-am angajat în treaba aceasta de câțiva ani, să nu le las nedescoperite sau uitate în caietul de rețete al bunicii. Până la urmă și zestrea, și rețetele trebuie să circule. Eu asta aleg să fac în următorii ani, să vorbesc despre ele și sper să mă ajutați și voi în recuperarea și promovarea lor.

Ce anume s-a transformat în tine la finalul drumurilor pe care le-ai făcut?

Ca în orice lucru pe care îl faci cu pasiune și dedicare, ai trăiri intense. Nu toate lucrurile îți ies așa cum ți le-ai dorit. După ce revin din sate, începe o altă muncă, de transcriere, retestat rețetele, ales pozele, scris textele, grafica și așa mai departe. La final, am avut nevoie de mai mult de o lună de zile să îmi reglez somnul și celelalte activități. Dar asta presupune actul creativ. Dai totul până rămâi gol pe dinăuntru. Dăruiești totul pentru ca ceilalți să se bucure și să aibă parte de ceva inedit, unic. Pot să spun că se schimbă multe în interior, există niște transformări. Este importantă pauza pe care o fac între ‘tablouri’.

Zestrea din satul Sic Szek
Zestrea din satul Sic Szek

De pe drumurile pe care ai fost, ai împărtășit cu oamenii care te urmăresc în social media poveștile pe care le-ai aflat, în timp real. De ce ai simțit nevoia să le oferi aceste informații chiar înainte ca proiectul ”Zestre Culinară” să apară?

Dacă am trăiri la fața locului și simt că trebuie spuse și împărtășite în acel moment, o fac fără ezitare. Sunt spontană și, în social media, am făcut, de asemenea, întotdeauna ce am simțit. La mine pe rețetele de socializare nu veți găsi rețete detaliate, unii mi-au scris că tare și-ar dori să regăsească rețetele și poveștile reunite într-o carte. Foarte mulți și-au dorit să aibă cartea înainte să apară. Proiectul meu de redescoperire a rețetelor vechi de colecție și poveștile lor este mult mai amplu, a început de mai mulți ani și sper să se lege frumos și în continuare, așa cum s-a legat și până acum.

 

Acum, că ai prins gustul plimbărilor, ce anume îți propui să realizezi în viitorul apropiat?

Mă aflu din nou într-o perioadă firească de tranziție, de reașezare a lucrurilor și de conservare. Simt nevoia aceasta, altfel nu aș găsi puterea de a mă reinventa. Fiecare proiect al meu este unic. Am realizat în acest timp că pot să fac doar proiectele care mă definesc. Cochetez și cu ideea de a lipsi peste vară din București, de a evada și anul acesta, poate în Dobrogea, într-un sat al cărui farmec se pare că doar eu l-am găsit sau într-un alt loc special, care poate încă nu mi s-a arătat. În fiecare an, ianuarie și februarie mă găsesc în Aradul natal, unde continui tradiția de peste o sută de ani din familia mea și anume prepararea cârnaților de casă Rista. Și acesta e un legământ pentru mine.

Credit foto: Diana Oros

Urmărește-o pe Claudia – Romana Rista pe pagina de Facebook și pe Instagram.

******

Comenteaza direct de pe contul tau de Facebook!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Un calcul mic de verificare *