În fiecare lună, iLUX.ro îți aduce interviuri de suflet, realizate de Andreea Vasile, cu oameni care cred că schimbarea în mai bine se întâmplă cu bunătate, compasiune și conștiință activă.

Ela Surpatean iubește animalele de când era copil. Ar fi făcut orice pentru ele. Azi, situația este aceeași pentru că să ajute cățeii și pisicile singure sau abandonate este, pentru ea, vocație. Nici un caz nu este prea dificil dacă la sfârșitul zilei patrupedul va fi din nou sănătos și va avea o familie care să-l iubească necondiționat și pentru totdeauna.

Am vorbit cu Ela despre ce înseamnă pentru ea să ofere animalelor o a doua șansă, despre empatia care îi oferă putere în zilele în care propria sănătate îi dă de furcă și despre ce poate să facă fiecare dintre noi pentru o lume în care necuvântătoarele să aibă o viață mai bună.  

Când ai început să salvezi căței și ce te-a motivat să faci asta?

Am început de mică, când luam în casă pui de pisică și căței pe care îi ascundeam într-un dulap de pe balcon. Stăteam mereu cu grijă să nu facă zgomot, îi hrăneam pe ascuns și întrebam oamenii pe stradă dacă vor cumva un animal. Împreună cu alți copii aveam “grijă” de câțiva câini în spatele blocului, adică îi hrăneam și ne jucam cu ei, nu cred că eram constienți de faptul că au și alte nevoi. Prima lecție dureroasă a venit în momentul în care unul din ei a fost otrăvit și am început să sun la ușile vecinilor pentru a afla vinovatul. Evident că, atunci când am aflat, nu am avut ce să fac, am țipat la el și i-am spus să nu îndrăznească să le facă rău și celorlalți căței “pentru că vor avea de-a face cu mine”. Eram cam războinică și inconștientă și l-am pârât la toată lumea. Acum sunt doar inconștientă. (râde)

 

Ce simți atunci când vezi un animal singur și, pe deasupra, bolnav?

Neputință, asta simt, și o revoltă pe care o țin în lesă de fiecare dată. Animalele abandonate trăiesc și se înmulțesc în condiții mizere pentru că noi, ca societate, de atât suntem în stare. 

Dacă nu este vorba de un caz urgent în care trebuie acționat rapid, în primă fază mă blochez, am câteva secunde bune în care doar stau și mă uit, apoi se activează evaluarea și partea logistică. Poate să fugă? Poate să se ridice sau să meargă? E în stare de șoc? Poate fi atins? E rănit? Daca da, trebuie să fac ceva? Pot face ceva? Unde și cum îl duc? Am loc acasă? Sunt acum în stare să ajut? Daca nu, pe cine pot suna? 

Nu știu exact ce mecanism se activează, aparent mă arunc aiurea, dar, de fapt, sunt un om pragmatic și lucrurile sunt simple: văd un animal care nevoie de ajutor și acționez. Asta nu înseamnă că îl iau acasă, ci încerc prin prieteni să îi găsesc adoptator, ajutor, foster sau mă ocup de sterilizarea sa. Cele mai multe cazuri nici nu ajung online. Sunt conștientă că, efectiv, pot face foarte puțin și sunt condițonată și de sănătatea mea care nu e prea roz. La fiecare blănos luat acasă mă sfătuiesc înainte cu partenerul meu care mă suportă de aproape 12 ani și căruia, mai nou, îi pot spune și soț. Fără Alex nu aș putea face atât de multe lucruri, el e fanul și sponsorul meu nr. 1 și adesea cel care trebuie să spună ‘nu!’ atunci când eu sunt prea încărcată sau avem alte probleme. În câmpul în care locuim de 5 ani se abandonează des animale și e destul de greu să vezi mai multe boticuri speriate, hămesite, bolnave și să poți lua doar unul, o dată. Ne spunem că doar atât putem face și ne ocupăm de el /ea de la A la Z cu tot ce are nevoie până ajunge la casa sa. Dar toți ceilalti ochi ne rămân tatuați pe creier de fiecare dată. 

 

 

Îți amintești o cea mai grea situație pe care ai avut-o cu un animal?

Poate un pui de două luni, mușcat rău de tot de alt câine. Din fericire a supraviețuit, dar situația a fost critică câteva zile bune. Am plecat de urgențã aproape de miezul nopții la un spital veterinar apăsând pe un ghem de blană pe care îl legasem să nu mai curgă sânge în toate direcțiile. Situațiile de acest fel sunt pentru mine cele mai grele pentru că nu am nici un control, iar speranța e o chestie care pâlpaie uneori degeaba. Viața aceea mică e ceva care doare tare, tare, tare și care se agață de tine și, dacă are noroc, rezistă și poți râde nervos de fericire că uite, e bine, îți face iar pipi și caca prin casă!

 

Ești unul dintre oamenii care salvează animale fără să stea pe gânduri. Cum sunt oamenii ca tine, care sunt în stare să renunțe la ei înșiși, uneori, pentru binele animalelor de lângă ei?

Ah, prietenii mei care salveazã! Cu unii din ei mă știu de 15-20 ani, de alții m-a apropiat povestea cailor din Letea în care am fost și eu implicată, eram atunci la Ecvin Protect. Da, e bine spus că oamenii care salvează multe animale adesea uită de ei pentru a ajuta blănoșii noștri, ai tuturor! Unii au mai multe resurse, alții stau în case din chirpici, unii fac mai multe, alții mai puține lucruri, fiecare după posibilități. Unii din ei au sute de câini în grijă, alții 1, 5 sau 10, dar cu siguranță absolut toți au nevoie de sprijin! Absolut toți încearcă să sterilizeze cât mai multe animale și sunt depășiți de valurile de abandon, de numărul animalelor torturate, de lipsa aplicării legilor, de toată flașneta asta dezacordată care nu se mai termină. 

 

Tu ai ajutat animale și faci asta în continuare într-un context în care nici sănătatea ta nu e mereu roz. Ne poți spune cu ce probleme de sănătate te-ai confruntat până acum și, dacă cumva, situația ta te-a făcut să privești mereu cu compasiune situația animalelor abandonate și bolnave?

Am nervi inactivi, în special pe sistemul digestiv, se presupune că m-am născut cu această problemă pentru că am avut dificultăți din copilărie, apoi starea mea s-a agravat treptat, cu trecerea anilor. De aproape doi ani am un neurostimulator sacral implantat care îmi dă impulsurile electrice care mie îmi lipsesc. Am și un mic chist Tarlov simptomatic sacral la S2 și S3, iar firul neurostimulatorului trece prin S4, ceea ce duce la câteva complicații dureroase. Din păcate, neurostimulatorul nu mă ajută suficient și am nevoie de încă unul implantat, dar nu sunt încă pregatită, nici mental, nici fizic, nici financiar pentru încă un an de recuperare astfel că încerc să rezist cât mai mult doar cu acesta pe care îl am deja. 

Bineînțeles că starea mea de sănătate a influențat atât felul în care privesc animalele care au nevoie de ajutor, cât și oamenii care au diverse probleme de sănătate sau financiare. Legat de animale, pentru că am învățat să am răbdare cu propriile limite, am reușit să îmi păstrez calmul în situații de criză și să iau decizii corecte în beneficiul blănoșilor. Avem o “bucătărie internă” călită și rezistentă la stres. Faptul că ei sunt minunați și este absolut fascinant să îi vedem cum se transformă și prind încredere e o răsplată care ne încălzește sufletele, însă, din punctul meu de vedere, doar un animal adoptat în condiții decente este un animal salvat și, odată cu tot calmul meu, stau cu teama că nu pot face destul pentru o codiță, că poate nu o va dori nimeni și va rămâne aici, unde așa ceva pe termen lung nu este o soluție. Nu știu când am o zi mai bună și când nu mă pot ridica din pat, nu știu când starea mea se agravează iar și atunci degeaba am salvat eu câinele dacă nu mai sunt în stare să mă ocup de el, astfel încât să primească tot ceea ce are nevoie. 

De regulă, pornesc online fiecare caz cu motoarele turate la maxim pentru că primele zile și săptămâni sunt extrem de importante pentru găsit adoptatori, apoi lumea se obișnuiește că blănosul o duce bine aici și mulți nu mai reacționează nici măcar cu un like, apoi desigur intervin și alți factori, lumea online nu se învârte în jurul unei singure codițe care are nevoie de om. 

Uite, și in cazul Ritei, e frumos că am ajutat-o împreună cu toți oamenii care ne susțin, e minunat că a rezistat la tratamente grele, că am cum să stau cu ea zi și noapte când are nevoie de ajutor, când îi este rău, când este confuză. Și, da, este un câine fericit aici, însă nu am știut ce ne așteaptă atunci când am decis să o luăm, iar acum nu cred că dorește cineva să adopte o cățea de 10 ani si 32 kg cu viermi în inimă, care plânge și se automutilează când rămâne singură, care încă face tratamente și nu are voie să fie ținută afară.

 

Nu știm cum ne vom descurca și cu ea atunci când nu voi mai fi suficient de bine, eu am perioade în care, de exemplu, nu mai simt nimic de la buric în jos. Plus alte probleme de care nu sunt pregătită încă să vorbesc. De aceea am și spus la început, în glumă, că sunt inconștientă. E un pas mic de la glumă la realitate, de aceea nu consider că fac ceva extraordinar, ci sunt responsabilă pentru un suflet și aș face bine să nu îl dezamăgesc. Resursele noastre sunt limitate, orice câine care rămâne aici înseamnă unul în minus salvat și ajutat să ajungă la casa lui.

Dacă totuși cineva care a citit aceste rânduri sau s-a îndrăgostit de Rita urmărindu-i povestea pe Facebook la #TeamRita, dorește să o adopte și are timp și multă iubire de investit pentru o bătrânică, noi vom face ca de fiecare dată ceea ce este mai bine pentru codiță. 

 

Am citit recent povestea unei femei bolnave de cancer care spunea că a primit un cățel de la soț și că acest cățel a făcut-o să se simtă mereu bine până când, într-o zi, ea s-a însănătoșit. Însă cățelul ei a făcut la scurt timp cancer la oase, aceeași pe care ea o avusese, și din cauza căruia a murit în cele din urmă. Ea spune că a fost ca și când cățelul a vindecat-o și a preluat boala ei. Tu cum simți prezența animalelor în viața ta în momentele în care și tu ai avut de tras cu propria sănătate?

Avem nevoie unii de alții și animalele ne ajută să ne vindecãm problemele din sfera emoțională. În cazul meu, faptul că am dureri mereu cu siguranță m-a sensibilizat, dar m-a și întărit și învățat cum sã traiesc cu greul și cum să îi ajut pe alții eficient, fie ei blănoși sau nu. Sunt responsabilă pentru animalele pe care le ajut și, spre binele lor, e bine să îmi respect limitările. Am avut perioade în care nu am putut lua aici nici un animal pentru că eram mai mult la pat sau nu aveam voie să fac efort. 

Însă revenind la miezul întrebării tale, partea mea preferată este lucrul cu animalele pe partea de comportament și probabil aici se îmbină povestea mea cu cea a codițelor cel mai frumos. Cățeii pe care îi ajut au tot felul de traume, însă, în timp, am învățat ce înseamnă recuperarea din traume și am ajuns să fac asta cu tot mai mulți câini pentru că se tot ducea vorba din om în om. Acum, de exemplu, am șase căței cu probleme diverse cu care lucrez la distanță și /sau în ședințe de dresaj și sunt mai mereu la telefon cu cineva care are nevoie de ajutor pentru un câine traumatizat. Îmi place mult munca aceasta și îmi este ușor să mă implic pentru că știu ce fac și sunt fascinată de tot procesul și de rezultatele fiecărui caz în parte. Îmi doresc tare mult să învăț și mai multe lucruri și sper să îmi permită sănătatea și bugetul să fac niște cursuri pentru acreditări internaționale, pe partea de comportament canin, temă de care sunt îndrăgostită iremediabil. 

 

Ce le recomanzi oamenilor care găsesc animale abandonate să facă pentru a le salva? Poate că mulți dăm cu nasul peste astfel de situații zilnic, dar ne e frică de implicațiile unui astfel de gest, de complicațiile pe care le aduce.

Salvarea nu e o rețetă cu pași clari, ne adaptăm fiecărei situații în parte și nu cred că este o rușine dacă nu ne simțim în stare să ne implicăm. În principiu, frica e un sfetnic bun, ne arată propriile limitări și de acolo posibilitățile fiecăruia sunt diferite. În teorie, am scăpa de problema câinilor abandonați dacă suficient de mulți oameni ar lua acasă un cățel și l-ar și steriliza sau dacă s-ar aplica legile și adăposturile de stat nu ar fi niște afaceri. Nu vreau să vorbesc acum despre asta.

Dar ce facem atunci când nu suntem pregătiți pentru a ne implica prea mult? Fix cât putem, căci cățeii au nevoie de multe lucruri și orice ajutor, oricât de mic, contează. Avem tot timpul să învățăm să ne implicăm mai mult pe viitor. Poze, cerut ajutor online, dus la veteriniar pentru a verifica dacă are cip și stăpăn, plătit deparazitări interne și externe și tratamente, dacă este cazul, sterilizat și returnat în teren sau ținut la cineva în foster plătit și căutat adoptator.

 

Dacă nu poți face efectiv nimic din toate acestea, îi poți susține pe cei care sunt mai căliți și au adăposturi, asociații sau experiență cu ținut căței în foster. Poți dona bani sau timp, prin voluntariat, poți adopta un câine sau mai mulți la distanță, poți pune umărul la campaniile gratuite de sterilizări, poți convinge un vecin să își ducă animalul la acele campanii, poți ajuta cu drumul până acolo dacă este nevoie, poți comanda online baxuri de apă și saci cu mâncare pentru cineva care are mulți câini în grijă, poți cumpăra o pereche de cizme pentru îngrijitorul unui adăpost, poți merge să mângâi sau să plimbi un câine preț de jumătate de oră, o dată pe săptămână, poți ajuta la cărat saci cu mâncare, la construit căsuțe, poți face fotografii, poți da un share sau like pe Facebook. Toate contează. Și sunt mereu atât de multe lucruri de care este nevoie! 

 

Cum răspund oamenii situațiilor pe care tu le prezinți în social media? Când salvezi un animal te gândești dinainte dacă vei avea parte de sprijinul lor sau mai degrabă mergi pe principul ”văzând și făcând”?

Văzând, făcând și sperând. Prietenii mei s-au obișnuit că aici este un loc provizoriu pentru codițe și răspund tare bine, ceea ce e minunat, animalele pentru care căutăm adoptatori au mare nevoie de vizibilitate, iar asta obțin doar cu ajutorul reacțiilor și share-urile lor. În două situații am cerut și sprijin financiar, prima dată pentru Charlie, care a fost aruncat aici dintr-o mașină, bătut cel mai probabil cu un par, fracturi, răni, urgențe costisitoare. Am fost depășită de situație, dar nici nu puteam sta să mă uit la el cum plânge sau să revin în casă și să îmi beau liniștită cafeaua. Lumea a înțeles că arde și mi-a sărit foarte rapid în ajutor. O duce tare bine acum, e boier într-o familie cu multe codițe.

A doua oară am cerut ajutor pentru cazul actual al Ritei, o bătrânică ciobănesc german, cu viermi în inimă, în stadiu avansat, și câteva alte probleme de sănătate. Sunt recunoscătoare pentru încrederea pe care mi-o arată toți acesti oameni și sunt conștientă de faptul că nu este deloc ușor să ia din alte părți pentru a ajuta un caz dificil. Sunt impresionată de toți cei care au înțeles că și de această dată avem un câine care are nevoie de o echipă și au ales să ne fie aproape în fel și chip. 

Câți căței ai salvat până acum și pe unde au ajuns ei?

La căței trecusem în urmă cu doi ani de 100, iar la pisici probabil 40, aici intră și codițele care nu au stat în foster la noi. Toate pisicile au fost adoptate în România, iar cățeii sunt în România și în alte țări europene, în special în Germania, UK și Olanda.

 

Cum este momentul în care te desparți de un animal pe care l-ai salvat și, eventual, l-ai făcut bine?
Încărcat, nesigur și plin de speranță. Oricât de mult ne pregătim pentru o plecare, tot este greu atunci când se întâmplă și le simțim lipsa cu toții, de fiecare dată, în special cățeaua noastră, Aria, care e mămoasă cu puii și îi educă și pe cei mai mari, care nu sunt obisnuiți cu viața în casă.

Aria trăgea să moară la gunoi împreună cu sora ei care a găsit căsuță destul de repede. Aria avea puțin dintr-o ureche și din coadă tăiate și nu este cel mai frumos cățel din lume. Nu a vrut-o nimeni și a rămas la noi. Am mai ținut, în același fel, alți doi câini care, din păcate, acum nu mai trăiesc. Aproape la fiecare câine sunt întrebată de ce nu îl țin eu, unii oameni nu înțeleg că fiecare câine care pleacă lasă locul altei codițe care are nevoie de ajutor și eu nu am resursele pentru un adăpost. Câinii au nevoie de siguranță și, dincolo de ceea ce ne apasă atunci când pleacă, suntem fericiți că îi știm în siguranță, la casele lor. Din fericire, am o relație bună cu adoptatorii și, cu mici excepții, ținem legătura săptămânal sau lunar și ne răsfață cu poze și filmări sau îmi cer sfaturi legate de dresaj. E frumos!


Pentru că îmi doresc ca oamenii să înțeleagă mai bine ceea ce faci, vreau să vorbim despre Rita, cățelul de care ai acum grijă. Care e povestea ei?

Rita, un ciobănesc german de 10 ani, a fost abandonată în urmă cu două luni într-un câmp din Corbeanca de unde a fost luată de câteva ori de alți oameni și lăsată iar în alt câmp. Am văzut că era amărâtă și nu se întâmpla nimic concret pentru a o ajuta și am dat de ea după multe telefoane și căutari. Din fericire, niște fete de la Mediapro, care aveau filmări în zonă, au postat un video cu ea și au stat cu rândul să o păzească, până am reușit să o luăm noi.

Rita tocmai avusese o serie de pui, una dintr-un șir lung, în urma cărora a făcut mai multe complicații, care nu au fost tratate la timp, dar care s-au rezolvat apoi printr-o operație în care a fost și sterilizată. Din păcate, are și viermi în inimă, transmiși prin mușcături de țânțar în vârful urechilor, în stadiu avansat și tocmai a trecut printr-un tratament riscant cu Immiticide, care este un chemoterapeutic bazat pe derivați din arsenic. Viermii adulți au început să moară și în următoarele 4-6 săptămâni va tot elimina din ei urmând ca, după 40 zile, să treacă pe un tratament clasic injectabil cu Ivermectină pentru viermii mai mici.

Încă stăm cu teamă că poate face oricând un blocaj, pe măsură ce sunt eliminați viermii, e un proces destul de greu pentru ea și încercăm să îi facem această perioadă cât mai ușoară. Rita este puternică, dar tot chinul acesta putea fi evitat dacă ar fi primit medicație preventivă (Milbemax, Advocate, Stronghold). 

A mai avut o rană veche și urâtă la coadă pentru că se tot mușca pe fond nervos. Din fericire, biopsia a arătat că nu se dezvoltase și un tip de cancer, astfel că nu a fost nevoie să îi fie tăiată coada. Încă se învârte în cerc și își mușcă coada atunci când este stresată sau are dureri, dar a învățat că este ok să trecem împreună peste asta, în joacă sau cu răsfăț. E mai greu atunci când plec de acasă, lucrăm la asta și sper să înlocuim automutilarea cu ceva pozitiv. 

Ce ai învățat de la animalele pe care le-ai avut mereu în jurul tău?

Că este ok să nu ai casa curată mereu! (râde) Viața e mult mai faină atunci când ai și niște codițe în preajmă. Cu tot greul de care au parte, animalele își revin de regulã spectaculos atunci când primesc tot ceea ce au nevoie. 


De ce pentru tine să ai un animal în viața ta e o bucurie?

Am învățat cățeleasca și pisiceasca și am devenit cea mai bună versiune a mea, fac ceva ce îmi place tare mult.

 

Care sunt lucrurile pe care le-ai recomanda unui posesor de animal să le facă cu gândul la mai binele animalului de companie?

Pentru că un om fără experiență poate pierde un câine foarte ușor, este indicat întâi să îl ducă la veterinar, să îl microcipeze și să îi pună un medalion de identificare, să se asigure că nu au găuri în gard, în cazul în care stau la casă, să nu îi dea drumul din lesă până nu se asigură că a învățat să vină la chemare și sunt într-o zonă în care au voie să lase câinele fără lesã.

Educația câinilor începe din prima zi în care ne intră in casă și este important să facem echipă cu un veterinar și un dresor încă de la început. Acum sunt multe informații online și grupuri pentru dresaj, dar, pentru cineva care nu are deloc experiență, un dresor este o investiție care merită să fie luată în considerare pentru că sunt multe lucruri care e bine să fie făcute la timp, altfel e de tras pe termen lung și mulți dintre noi ajung să se simtă depășiți de situație. Dacă nu își permit să apeleze la un dresor, sigur că pot învăța din online.

Cel mai important sfat, pe care îl dau de fiecare dată, mai ales celor care au pui, este să socializeze câinele cât mai mult posibil. De regulă, le trimit “Before you get your puppy” și “After you get your puppy” ale lui Ian Dunbar, în format .PDF, căci sunt multe lucruri la care oamenii nu se gândesc, iar aceste cărți îi ajută să înțeleagă mai bine dacă sunt pregătiți pentru un câine și îi ghidează pentru a face cât mai puține greșeli. Le recomand și să se distreze cu câinele lor, să se prostească și să se joace împreună, asta oricum e benefic pentru ambele părți.

 

Care e cel mai mare cadou imaterial pe care simți că l-ai primit anul acesta?

Cu siguranță faptul că Rita a trecut cu bine de acel tratament greu e cel mai frumos cadou imaterial din luna decembrie, iar faptul că prietenii mei au avut încredere și ne-au susținut financiar și emoțional, m-a ajutat să fiu mai liniștită. Au fost două luni grele și ne asteaptă încă alte luni bune de stres până o vedem sănătoasă. Dar împreună putem face atât de multe. Luna decembrie e o lună generoasă cu mine, toate mesajele și telefoanele pe care le primesc în această perioadă îmi fac bine, sunt un om norocos, mulțumesc!

Dacă vrei să fii aproape de aventurile Elei și a cățeilor și pisicilor pe care îi ajută, urmărește-o pe pagina ei de Facebook

Comenteaza direct de pe contul tau de Facebook!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Un calcul mic de verificare *